PRECIZĂRI AMEPIP Avizul conform: cine răspunde de fond când toţi păzesc forma?

Ce rol joacă, de fapt, avizul conform în selecţia administratorilor la companiile de stat - un control de fond sau o simplă validare a formei? Opinie pe marginea unei dezbateri recente despre limitele competenţei autorităţii care monitorizează întreprinderile publice.

• Avizul conform este o garanţie de fond sau un act notarial?

Întrebarea aceasta stă, în opinia mea, în spatele unei analize publicate recent în Ziarul Bursa, semnată de conf. univ. Doina Maria Tilea, despre limitele competenţei agenţiei care avizează selecţiile de administratori la întreprinderile publice. Analiza se poartă pe teren juridic - ce poate dispune autoritatea după raportul final, în ce termen, cum se citesc criteriile de eligibilitate. Sunt întrebări legitime, iar răspunsul lor tehnic aparţine juriştilor. Nu sunt jurist, nu intru pe terenul lor şi nu comentez vreun caz anume. Răspund la stratul de deasupra, pe care analiza juridică îl lasă deoparte: la ce serveşte procedura.

• Bifăm paşii sau numim omul potrivit?

O procedură de selecţie poate fi citită în două feluri. Ca instrument: un mecanism care trebuie să producă o numire competentă şi apărabilă. Sau ca ritual: o secvenţă de etape care, odată bifate, închid discuţia indiferent de rezultat.

Cele două citiri par apropiate, dar nu sunt: prima întreabă dacă s-a obţinut o numire bună. A doua întreabă doar dacă s-a respectat ordinea paşilor.

Critica adusă agenţiei porneşte, aproape întotdeauna, din a doua citire. În acest caz, logica ei e simplă: dacă expertul independent a semnat raportul final, rezultatul e închis, iar orice intervenţie de fond devine o depăşire de competenţă. E o viziune coerentă; problema e ce implică ea despre rolul avizului conform.

• Un aviz care poate spune doar «da» nu apără pe nimeni

Dacă autoritatea poate doar valida ce primeşte, niciodată corecta, atunci avizul conform nu mai este un control, ci o ştampilă: un act notarial care confirmă că hârtiile sunt în ordine, fără să răspundă la singura întrebare care contează cu adevărat - e bună numirea? Un control care poate spune doar «da» nu protejează pe nimeni. Confirmă forma şi abandonează fondul.

Aici e paradoxul. Aceeaşi poziţie care acuză agenţia că depăşeşte litera legii îi cere, de fapt, să se reducă la un notar - un organism care confirmă forma deciziilor luate de alţii, fără drept de a interveni asupra fondului lor.

• Reflexul auditorului e legitim - şi tocmai de aceea insuficient

Înţeleg foarte bine poziţia din care vine această analiză. Vin şi eu din audit. Cunosc reflexul: un proces trebuie să fie verificabil, documentat, parcurs în ordinea prevăzută, iar o etapă reluată în afara secvenţei este, pentru un auditor, o abatere prin definiţie. Reflexul acesta nu e un capriciu birocratic. Este disciplina care a ţinut multe instituţii pe linia de plutire şi care, aplicată bine, e o garanţie reală. Tocmai de aceea cred că dezbaterea merită purtată - nu pentru a corecta o neînţelegere, ci pentru că atinge o linie de falie reală în felul în care gândim guvernanţa.

Întrebarea nu este cine respectă mai bine procedura. Este dacă procedura, respectată impecabil, ne mai garantează şi un rezultat bun.

• Când regula menită să protejeze se întoarce împotriva ei

Răspunsul ţine de un tipar pe care l-am mai întâlnit. În cazul întreprinderilor publice, regulile de selecţie există ca să protejeze un interes - administrarea competentă a activelor publice.

Când conformarea formală devine ea însăşi scopul, regula se întoarce împotriva interesului pe care trebuia să-l apere. Protejăm paşii şi uităm de ce existau. Întrebarea „s-a respectat secvenţa?” o înlocuieşte pe „s-a numit omul potrivit?”. Am confundat mijlocul cu scopul.

Aceasta nu este o pledoarie pentru ca rezultatul să justifice ignorarea procedurii. Ar fi exact greşeala simetrică. Procedura contează tocmai pentru că produce rezultate apărabile. Dar o citire a legii care interzice orice corecţie de fond îşi înfrânge propriul scop: garantează respectarea paşilor şi nu mai garantează nimic despre ceea ce paşii trebuiau să livreze.

• Cine rămâne cu vina când consiliul cade?

Mai e o miză, poate cea care mă preocupă cel mai mult. Un control redus la validare nu doar că protejează prost: dezleagă responsabilitatea de rezultat. Dacă agenţia nu poate decât să confirme, atunci, când o numire se dovedeşte proastă, vina nu mai are unde să se aşeze. Pluteşte - până în ziua în care consiliul cade, şi atunci toţi arată spre cel care a semnat ultimul.

Asta transformă o autoritate de control într-un absorbant de risc: o instituţie chemată să-şi pună semnătura pe deciziile pe care alţii nu vor să şi le asume, doar pentru ca mai târziu să existe cineva de tras la răspundere. Nu acesta este rolul unui mecanism de guvernanţă.

• Funcţionari sau roboţi?

Autoarea porneşte de la o regulă pe care o împărtăşesc: o autoritate nu poate acţiona decât în limitele competenţelor conferite de lege, iar acestea nu se pot extinde prin interpretare.

În sectorul public, însă, regula a alunecat spre o convingere mai rigidă: că o instituţie trebuie să facă strict ce scrie în lege şi că orice pas în plus e o depăşire de mandat. În sectorul privat, şi în viaţă în general, logica e inversă: nicio normă nu poate prevedea fiecare speţă, aşa că legea bună stabileşte principii, nu liste închise de cazuri, iar oamenii sunt aşteptaţi să le aplice cu judecată acolo unde textul tace.

O regulă care interzice judecata în numele literei nu produce funcţionari prudenţi, ci roboţi: corecţi pe hârtie, inutili exact când o decizie chibzuită ar conta.

Distincţia pe care o apăr nu este între lege şi liberul arbitru. Agenţia nu poate inventa competenţe pe care legea nu i le-a dat - şi nici nu trebuie. Dar, în limitele unei competenţe pe care legea i-a dat-o, o poate exercita ca pe o judecată de fond sau ca pe o formalitate. Iar diferenţa dintre cele două este tot ce contează.

• Legalitatea şi fondul nu sunt în război

Nu opun legalitatea şi fondul; cred că au fost puse artificial în tensiune. Scopul OUG 109, ca al oricărei norme de guvernanţă, nu este respectarea paşilor de dragul paşilor. Este administrarea competentă a întreprinderilor statului. O interpretare care serveşte acest scop este mai fidelă legii, nu mai puţin, decât una care îl pierde din vedere apărând forma.

Întrebarea cu care am început rămâne deschisă şi merită pusă explicit, înaintea oricărei dispute despre articole şi termene: vrem un aviz care garantează un fond, sau o ştampilă care confirmă o formă? De răspunsul la ea depinde dacă procedura de selecţie devine un instrument - sau rămâne un ritual.

Citeşte Interpretări dincolo de lege în selecţia administratorilor la companiile de stat