Re-apariţia antisemitismului

Atentatul comis în timpul sărbătorii de Hanuka de la Sydney, indiferent de detaliile care vor fi stabilite definitiv de anchetă, funcţionează deja ca un revelator brutal al unei realităţi mai largi, care depăşeşte cu mult cadrul unui act violent izolat şi obligă la o discuţie serioasă despre antisemitismul contemporan şi mecanismele sale de producere socială. Nu este vorba doar despre un atac asupra unor persoane sau a unei comunităţi precise, ci despre irupţia violentă a unui tip de imaginar colectiv care fusese, până nu demult, tolerat, banalizat sau tratat drept simplă retorică marginală.

În Originile totalitarismului, Arendt observă că antisemitismul modern nu mai este o reacţie religioasă, nici un conflict teologic sau cultural, ci o ideologie politică în toată regula, construită pentru a explica lumea printr-o schemă unică, coerentă şi obsesivă, capabilă să transforme un grup uman într-un principiu explicativ universal al istoriei. Tocmai de aceea, după experienţa totalitară şi după Shoah, părea rezonabil să credem că această ideologie fusese discreditată definitiv.

Ceea ce s-a întâmplat între timp nu este însă o simplă revenire a aceluiaşi antisemitism ideologic, ci o mutaţie mai subtilă, care face ca re-apariţia sa să se realizeze fără eticheta totalitară. Antisemitismul nu a dispărut, ci a fost dezideologizat formal şi reintegrat într-un peisaj fragmentat, unde marile naraţiuni sunt suspecte, dar micile explicaţii conspirative circulă nestingherite. Cu alte cuvinte, nu mai avem un antisemitism sistematic, articulat într-o doctrină unică, ci unul modular, adaptabil, compatibil cu pluralismul aparent al spaţiului public contemporan.

Privit dintr-o perspectivă neoinstituţională, ceea ce s-a schimbat decisiv faţă de perioada analizată de Hannah Arendt nu este reapariţia unei ideologii totalitare în sens clasic, ci slăbirea progresivă a instituţiilor care aveau rolul de a filtra, sancţiona şi dezactiva asemenea construcţii simbolice înainte ca ele să devină social eficiente. Antisemitismul revine nu pentru că ar fi redevenit convingător ca ideologie, ci pentru că mecanismele instituţionale care îi neutralizau funcţia explicativă şi mobilizatoare au devenit mai fragile, mai contestate sau mai puţin credibile.

Instituţiile democratice nu funcţionează doar prin reguli formale, ci şi ca producătoare de sens, stabilind ce este legitim, ce este acceptabil şi ce rămâne în afara spaţiului public. Atunci când aceste instituţii intră într-o criză de autoritate simbolică, fie prin politizare excesivă, fie prin incapacitatea de a gestiona inegalităţi, insecurităţi sau şocuri externe, ele lasă în urmă un vid cognitiv pe care discursurile simplificatoare îl ocupă rapid. Antisemitismul contemporan prosperă exact în acest vid instituţional, unde complexitatea socială nu mai este mediată, ci abandonată.

Din această perspectivă, re-apariţia antisemitismului nu este un regres ideologic, ci un simptom al unei dereglări instituţionale. Nu asistăm la revenirea unui proiect totalitar coerent, ci la o dezagregare a cadrului normativ care făcea imposibilă transformarea resentimentului în explicaţie legitimă a lumii. Antisemitismul funcţionează din nou pentru că regulile jocului democratic nu mai sunt interiorizate, iar instituţiile care ar trebui să le garanteze sunt percepute ca slabe, distante sau capturate.

Antisemitismul de astăzi nu mai are forma clasică a unei doctrine coerente sau a unei ideologii explicit asumate, ci funcţionează mai degrabă ca un reflex social, activat în momente de tensiune, de insecuritate şi de pierdere a reperelor, atunci când societăţile caută explicaţii simple pentru transformări complexe pe care nu le mai pot controla. Tocmai această formă difuză, lipsită de un centru ideologic clar, îl face extrem de adaptabil şi periculos, pentru că poate fi integrat fără dificultate în discursuri foarte diferite, de la conspiraţionismul digital până la populismul electoral sau radicalismul identitar.

În realitate, antisemitismul nu spune mare lucru despre evrei, ci foarte mult despre societăţile care îl reactivează. Acest antisemitism traduce frustrări economice, anxietăţi culturale, resentimente faţă de elite sau neîncrederea în instituţii, oferind iluzia unei explicaţii unitare pentru fenomene care sunt, în fapt, structurale şi mult mai greu de gestionat. De aceea revine recurent în contexte foarte diferite, fără a avea nevoie de o prezenţă reală sau vizibilă a comunităţilor evreieşti pentru a se manifesta.

În multe spaţii occidentale şi central-europene, antisemitismul funcţionează astăzi ca un antisemitism fără evrei, adică sub forma unui construct simbolic, mitologic, alimentat de clişee istorice, naraţiuni conspiraţioniste şi coduri culturale transmise în spaţiul public şi online. Absenţa unei confruntări directe cu realitatea socială a comunităţilor vizate nu face decât să întărească aceste reprezentări deformate, care circulă nestingherite şi se consolidează tocmai prin lipsa de contradicţie.

Cazul de la Sydney arată, încă o dată, că violenţa nu este un punct de plecare, ci un punct de sosire. Atacul nu a apărut din vid, ci a fost rezultatul unui proces de normalizare a discursului ostil, în care aluziile, glumele, insinuările şi relativizările succesive pregătesc terenul pentru dezumanizare. În momentul în care agresiunea devine posibilă, spaţiul public a fost deja remodelat astfel încât victima să nu mai fie percepută ca parte legitimă a comunităţii civice.

De aceea, antisemitismul trebuie înţeles nu ca o deviaţie marginală, ci ca un indicator sensibil al degradării climatului democratic. Atunci când reapare vizibil şi violent, antisemitul semnalează slăbirea normelor, erodarea încrederii instituţionale şi transformarea pluralismului din valoare constitutivă în sursă de suspiciune. Atentatul de Hanuka de la Sydney nu este doar o tragedie locală, ci un avertisment global, care arată cât de permeabilă devenit graniţa dintre discursul tolerat şi violenţa legitimată.

Antisemitismul nu revine pentru că istoria se repetă mecanic, ci pentru că societăţile obosite, polarizate şi nesigure caută explicaţii rapide pentru eşecuri sistemice. Iar acolo unde astfel de explicaţii prind rădăcini, democraţia nu se prăbuşeşte spectaculos, ci începe să se retragă încet, lăsând în urmă un spaţiu public din ce în ce mai vulnerabil la ură şi violenţă.