Renaşterea cultului personalităţii transformă radical jocul politic internaţional

Ne aflăm, tot mai evident, într-o perioadă în care cultul personalităţii, considerat multă vreme o relicvă a regimurilor totalitare, revine în prim-planul vieţii politice globale, într-o formă adaptată epocii digitale. Nu mai vorbim despre statui şi parade, ci despre discursuri, televiziuni, reţele sociale şi, mai ales, despre un mecanism esenţial: liderul îşi atribuie merite excepţionale, iar cercul din jurul său le confirmă şi le amplifică până când devin realitate politică.

Definiţiile consacrate de dicţionarele editate de universităţile Cambridge şi Oxford descriu cultul personalităţii ca fiind promovarea exagerată a unui lider şi atribuirea de calităţi extraordinare, aproape supraomeneşti. Diferenţa faţă de trecut este că astăzi acest proces este, simultan, intern şi internaţional, iar liderii se validează reciproc.

Cel mai emblematic caz este cel al preşedintelui rus, Vladimir Putin. La Forumul Valdai din 2018, liderul rus a stabilit el însuşi cadrul: „Rusia nu are nevoie de o lume fără Rusia”, adăugând că „Rusia fie va fi suverană, fie nu va exista deloc”. Dar esenţial este corul din jurul său. După ce Putin a anunţat că va candida din nou pentru funcţia supremă în stat, militarul Artiom Joga a declarat, potrivit Reuters, în 8 decembrie 2023, că „toată Rusia va susţine această decizie”. Anterior, în martie 2018, Margarita Simonian, şefa Russia Today, a mers mai departe, afirmând despre Vladimir Putin: „A fost preşedintele nostru; acum este liderul nostru”. Ulterior, în februarie 2026, Reuters arăta că Dmitri Medvedev a consfinţit această concentrare totală a puterii, afirmând că „preşedintele Vladimir Putin rămâne vocea finală în politica rusă”. Ministrul de Externe al Federaţiei Ruse, Serghei Lavrov, a întărit aceeaşi idee, afirmând că „poziţia Rusiei a fost formulată clar de preşedintele Vladimir Putin”. În acest sistem, liderul nu mai este doar şeful statului, ci sursa unică a direcţiei politice.

• Egoul lui Donald Trump, baza cultului personalităţii la vârful SUA

În Statele Unite, fenomenul capătă o formă diferită, dar la fel de vizibilă, în jurul lui Donald Trump. „Eu, singur, pot rezolva” (n.red. - problemele cu care se confruntă SUA), a afirmat Trump la Convenţia Republicană din anul 2016, afirmaţie ce rămâne una dintre cele mai clare expresii ale personalizării puterii. În aceeaşi logică de gândire, Donald Trump şi-a atribuit în al doilea mandat prezidenţial merite deosebite, declarând că SUA cunoaşte sub conducerea sa o Epocă de Aur, a afirmat că merită Premiul Nobel pentru Pace, deoarece a contribuit la încheierea mai multor conflicte, deşi realitatea contrazice acest lucru, ba chiar că în curând va fi primul preşedinte american care, după o perioadă de 165 de ani, va avea propria semnătură pe bancnotele de 100 de dolari americani ce vor fi emise de Trezoreria SUA în iunie, cu prilejul celebrării a 250 de ani de la războiul de independenţă. Dar ceea ce transformă această retorică într-un mecanism de cult este validarea celor din jur. Stephen Miller, adjunctul şefului de Cabinet de la Casa Albă, i-a spus lui Donald Trump, în 11 iulie 2025, potrivit Reuters: „Să privesc ce aţi făcut, domnule, a fost cea mai mare onoare a vieţii mele”. Karoline Leavitt, secretarul de presă al Casei Albe, a afirmat în 2 martie 2026 că Donald Trump a făcut ceea ce „niciun preşedinte nu a avut curajul să facă”, precizând ulterior, în 7 aprilie, că preşedintele SUA „a făcut Iranul să accepte o încetare a focului”. Steven Cheung, directorul de comunicare de la Casa Albă, a dus discursul la extrem: „nu va mai exista nimeni ca el (n.red. - Donald Trump), capabil să mute munţii prin simpla forţă a voinţei sale”. Aici, cultul nu este impus, ci construit prin loialitate politică şi comunicare.

Iar la toate acestea, imaginea de lider mesianic a lui Donald Trump a fost conturată şi vizual, prin postările de pe pagina sa din reţeaua Truth Social, în care a apărut fie în rol de Papă, fie ca preşedinte al Venezuelei - după înlăturarea lui Maduro, fie ca Iisus - în cea mai recentă postare pe care preşedintele american a retras-o în urma criticilor primite inclusiv din tabăra sa.

• Viktor Orban şi Recep Erdogan, doi autocraţi în căutare de validare

În Europa, cazul fostului premier al Ungariei, Viktor Orban, arată dimensiunea transnaţională a fenomenului. Donald Trump l-a descris ca fiind „un lider cu adevărat puternic” şi a spus că realizările bilaterale se datorează „în mare parte lui Orban”, potrivit Reuters. La rândul său, premierul slovac Robert Fico a declarat, conform aceleiaşi surse: „nu am întâlnit niciodată un asemenea războinic pentru suveranitate precum Viktor Orban”, în timp ce Andrej Babi¹, premierul Cehiei, a completat: „a luptat întotdeauna pentru o Europă mai puternică” şi „alegerea unei conduceri care a dovedit prin fapte contează mai mult ca oricând”. Practic, Viktor Orban nu a fost prezentat doar ca un lider naţional, ci a fost arătat ca model şi apărător al unei întregi viziuni europene.

În Turcia, mecanismul este la fel de evident în jurul preşedintelui Recep Tayyip Erdoğan. Liderul turc a afirmat, în cadrul Adunării Generale a ONU, că „lumea este mai mare decât cei cinci” - referindu-se la cei cinci membri ai Consiliului de Securitate, sugerând că Turcia doreşte să îşi asume un rol global. Rol global pe care Erdoğan şi-l doreşte în special în Orientul Mijlociu, mai ales împotriva statului Israel, pe care l-a calificat recent drept o „reţea de genocid pătată de sânge”. Esenţial este modul în care preşedintele turc este susţinut. Devlet Bahçeli, fost vicepremier al Turciei şi membru al Marii Adunări Naţionale, a spus, potrivit Reuters, înaintea alegerilor prezidenţiale din 2025, că ar fi „o alegere firească” ca Erdoğan să rămână la putere pentru stabilitatea ţării. În zona mediatică apropiată puterii, discursul devine şi mai intens: Erdoğan a fost descris de mass-media apropiată, potrivit unui raport întocmit de Stockholm Center for Freedom, ca „liderul secolului” şi chiar ca „o binecuvântare de la Allah”. Aceste formulări depăşesc politica şi intră în zona simbolică.

• Cazul Călin Georgescu - cultul personalităţii în faza sa incipientă

În România, cazul lui Călin Georgescu este încă în formare, dar tiparul este vizibil. Georgescu vorbeşte despre „misiunea istorică” a României, iar susţinătorii politici îi validează rolul. Călin Georgescu apelează la valori istorice, naţionale, care au fost aduse în prim-plan de politica naţionalistă a regimului comunist, cum ar fi voievozii români Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, dar şi alţi eroi, şi îmbină în discursul său sentimentele naţionale ale cetăţenilor cu apeluri la divinitate şi cu ideile sale despre o Românie ca principal factor de putere al lumii, ceea ce reprezintă o utopie.

De exemplu, de 1 decembrie 2025, la Alba Iulia, Călin Georgescu a declarat: „Anul 1918 e consecinţă firească a ceea ce a fost 1 noiembrie 1599, când marele voievod Mihai Viteazul a intrat în Alba Iulia învingător, călare, cu sabia în mână. A dovedit că istoria noastră nu este o înşiruire de voievozi, ci suma conştiinţelor unui popor, respiraţia fiecărui ţăran român care, cu plugul său, a răscolit brazda pământului şi brazda cerului, cerând binecuvântarea trudei lui. Aşa că 1 decembrie 1918 este reîntregirea fiinţei noastre şi nu doar o simplă rectificare administrativă a unei nedreptăţi istorice. România trebuie să fie nu doar simplă geografie, ci să devină, din nou, o istorie vie. (...) Astăzi, 1 decembrie 2025, nu simt bucurie, ci durere. Sunt cutremurat să văd că oamenii aşteaptă să bifeze o anumită zi, când fiecare zi, în fapt, ar trebui să fie ziua naţională. Sufletul şi sufletul românesc, în special, nu sunt de vânzare! Suntem datori să păstrăm vie clipa când naţiunea română a stat dreaptă în faţa istoriei. Trebuie să ne luăm soarta în mâini şi să înţelegem o dată pentru totdeauna că fără Iisus Hristos nu putem să facem nimic. Luptaţi să deveniţi conştienţi, lăsaţi nădejdea să ardă în voi zi de zi, nu doar de Ziua Naţională. Astăzi, România a ajuns la cel mai jos punct. Oamenii au devenit de două feluri: oameni care au preţ şi oameni care au valoare. Astăzi, acum, e momentul ca fiecare dintre noi să decidă ce fel de viaţă şi ce fel de Românie îşi doreşte. E vremea să spunem nu la tot ce ne îndepărtează de România şi să spunem da valorilor milenare care ne-au ţinut împreună şi ne-au ţinut puternici: Dumnezeu, patrie, familie, onoare. Să fim sinceri cu noi înşine. Corabia România se scufundă, iar celor mulţi de azi nu le pasă, celor de ieri le-a păsat. Le-a păsat de patrie, le-a păsat de Dumnezeu. Ei au plâns pentru acest pământ, iar lacrimile lor au ţinut sufletul românesc la suprafaţă. Astăzi, lacrimile lipsesc şi sufletul românesc se afundă în mlaştina umilinţei şi a disperării”.

Mai mult, pentru a-şi consolida rolul de lider mesianic, recent, Călin Georgescu a afirmat într-un podcast că forţe din vestul Europei doresc eliminarea sa fizică şi a punctat, spunând că „poţi elimina un corp, poţi elimina o persoană, dar nu poţi elimina o mişcare pentru libertate”.

La imaginea de lider providenţial a lui Călin Georgescu au contribuit AUR şi preşedintele său, George Simion, care a declarat că există „mai multe moduri” prin care Georgescu poate ajunge la conducere şi că acestea vor fi folosite dacă „poporul român vrea”, chiar prin construirea unei majorităţi pentru a-l instala în funcţii-cheie. Chiar dacă mecanismul este mai puţin consolidat, logica este aceeaşi: liderul este prezentat ca necesar, iar sistemul trebuie adaptat pentru el. La acest lucru contribuie permanent mass-media apropiată, care se revendică a poporului, popor despre care Călin Georgescu vorbeşte la fiecare apariţie pe treptele instanţelor de judecată ce instrumentează dosarele penale în care este acuzat de propagandă legionară şi de instigare la tentativă de schimbare prin violenţă a ordinii constituţionale.

Astfel, în 31 martie, Călin Georgescu spunea: „Vrem o clasă politică loială ţării, nu interesurilor străine. Şi vrem un viitor sigur unde tinerii construiesc în ţara noastră şi nu fug. Şi ridicăm acest cuvânt din dragoste, nu din ură, din loialitate şi din nostalgie. Pentru că nu suntem supuşi nimănui, suntem oameni liberi şi buni, descendenţi ai unei istorii măreţe, suntem un popor viteaz al unei naţiuni care s-a întregit prin sabia lui Mihai Viteazul, iar România este vie prin noi şi prin cuvintele Sfântului Mare Voievod Neagoe Basarab, care a spus aşa: să stăm, fraţilor, în frica lui Dumnezeu şi să nu ne întristăm în lupte”.

Ulterior, în 14 aprilie, pe treptele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Georgescu a spus: „Poporul român a înţeles că (...) Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos înseamnă Învierea poporului român, înseamnă Marea Renaştere”. Imediat a adăugat că guvernul actual este „fără urmă de demnitate şi fără frică de Dumnezeu”, astfel că „ţara arată ca un univers concentraţional” în care „libertatea de exprimare a fost anulată” şi „ni se interzice să le spunem hoţi”, referindu-se la guvernanţi.

„Însă poporul român, trezit în conştiinţă, este mai ancorat ca niciodată în valorile conservatoare, în naţionalism, în valorile morale creştine, care ne-au ţinut uniţi şi ne-au făcut puternici: Dumnezeu, Patrie, Familie, Onoare”, a concluzionat Călin Georgescu.

Privite împreună, aceste exemple arată că nu asistăm doar la o schimbare de stil politic, ci la o transformare structurală. Liderii îşi atribuie merite excepţionale, iar cei din jurul lor - miniştri, purtători de cuvânt, aliaţi politici şi chiar lideri din alte ţări - confirmă şi amplifică aceste afirmaţii. Astfel se creează un circuit închis: liderul se proclamă indispensabil, iar anturajul său transformă această afirmaţie într-un adevăr repetat.

Aceasta este esenţa cultului personalităţii în forma sa modernă. Nu mai este impus de sus în jos, ci construit printr-o combinaţie de discurs, loialitate şi validare reciprocă. Iar atunci când liderul devine simultan soluţia, explicaţia şi direcţia unei naţiuni şi când cei din jurul lui repetă acest lucru până când devine realitate acceptată, nu mai vorbim despre simple declaraţii politice, ci despre revenirea unui fenomen pe care lumea îl credea depăşit.