Sanevit Arad - cronica unei tranziţii ratate

După mai bine de trei decenii, povestea primei fabrici de seringi de unică folosinţă din ţara noastră, Sanevit Arad, ajunge la un nou capitol: activele companiei au fost vândute prin licitaţie publică pentru suma de 1,68 milioane de euro. Fosta uzină, aflată de câţiva ani în faliment, a fost cândva un simbol al industriei medicale româneşti şi un proiect strategic al anilor "80, însă a rămas ani întregi în paragină, în urma eşecurilor repetate de privatizare, a lipsei de comenzi din sistemul sanitar şi a unei concurenţe foarte puternice din import.

Deocamdată, noul proprietar nu şi-a anunţat intenţiile, însă faptul că fabrica nu a mai funcţionat de peste un deceniu sugerează că reluarea producţiei este puţin probabilă. În aceste condiţii, vânzarea pare mai degrabă să marcheze finalul unei investiţii ambiţioase iniţiată în perioada comunistă, transformată treptat într-un simbol al tranziţiei economice eşuate şi al pierderii unei capacităţi industriale esenţiale.

• Un proiect strategic gândit în timpul comunismului, cu finaţare internaţională

Teodor Nicolaescu, fost manager general al companiei, spune că Sanevit Arad a fost un proiect ”corect şi viabil”, iniţiat pe vremea lui Ceauşescu, la sfârşitul anilor "80, într-o perioadă în care România nu avea nicio fabrică de seringi şi ace de unică folosinţă.

”Din punct de vedere tehnologic, tocmai se abandonau seringile clasice din sticlă, care se sterilizau prin fierbere şi se trecea la utilizarea pe scară largă a seringilor şi acelor de unică folosinţă. Proiectul era în curtea câtorva întreprinderi care, în anul 1990 - când mai toate proiectele iniţiate de stat erau puse sub semnul întrebării - au devenit acţionarii principali ai Sanevit”, ne-a declarat fostul manager Sanevit.

Domnia sa a adăugat: ”Chiar în mai 1995, când am ajuns la Gelsor ca director general, Sorin Ovidiu Vântu mi-a spus că semnase un contract cu acţionarii Sanevit pentru realizarea unei oferte publice, adăugând, cu mare entuziasm, că este vorba despre un plasament garantat, în sensul că «le garantează că se vând». I-am spus că, pentru un intermediar într-o piaţă de acţiuni, plasamentul garantat înseamnă că brokerul sau banca de investiţii care se ocupă de plasarea acţiunilor le cumpără pe cele care nu se vând. Totuşi, Sorin Vântu nu greşise complet, pentru că în momentul respectiv, la noi lipsea legislaţia şi nu existau detalii cu privire la plasamente. Până la urmă, la finalul ofertei am luat noi - Gelsor şi câteva persoane fizice - o parte din acţiuni”.

Primul demers pentru derularea ofertei a fost realizarea unui proces de selecţie competitivă cu agenţii de publicitate pentru realizarea programului de promovare a ofertei, spune Teodor Nicolaescu, adăugând că, ulterior, s-au făcut planurile tehnice, prospectul de emisiune ce trebuia autorizat de CNVM - care abia fusese înfiinţată în toamna anterioară - şi planificarea operaţiunii cu acţionarii. ”În opinia mea, acţionarii au greşit puţin, deoarece au insistat pentru un preţ prea mare la care să-şi vândă acţiunile, preţ care nu prea se justifica pentru că societatea nu avusese niciun fel de rezultate până atunci, fiindcă investiţia nu era terminată. Din acest motiv, circulau o mulţime de zvonuri - că investiţia nu există în realitate, că s-au adus utilaje de mâna a doua şi altele”, spune Teodor Nicolaescu.

Conform fostului manager Sanevit, pentru realizarea fabricii se obţinuse, în 1992, un împrumut extern - unul dintre primele împrumuturi externe luate de o entitate românească - desigur, garantat de stat prin Ministerul Finanţelor. ”Împrumutul, de peste 35 de milioane de dolari, a fost acordat de un consorţiu de cinci bănci străine, al căror agent principal era Banca Popolare din Novara, Italia, dar prin filiala din Londra. Împrumutul mai era garantat parţial de SACE (Servizi Assicurativi del Commercio Estero - agenţia italiană de credit la export), pentru că furnizorii de utilaje erau din Italia şi, astfel, exista o garanţie şi din partea statului italian”, a punctat Teodor Nicolaescu.

• O fabrică modernă şi bine dotată, dar fără vânzări în piaţa internă

Prima impresie legată de Sanevit a fost că fabrica era modernă şi bine dotată, spune fostul manager al producătorului de materiale sanitare din Arad.

”În primul rând, exista o cameră curată pentru producerea de echipamente sanitare, în care puritatea aerului trebuia să fie de sub 100.000 de particule pe metru cub de aer. Avea 3.000 de metri pătraţi, ceea ce era foarte mult pentru o cameră curată. În plus, existau spaţii de ambalare, spaţii de depozitare şi diferite alte secţii. Până la acel moment nu văzusem multe fabrici moderne, aşa că am fost chiar entuziasmat şi am zis că trebuie să o facem să meargă. Planul de afaceri nu era rău, pentru că în România nu exista niciun furnizor, iar Sanevit putea să producă, la capacitate maximă, vreo 125 de milioane de seringi pe an şi circa 500 de milioane de ace de unică folosinţă”, ne-a spus Teodor Nicolaescu.

Conform domniei sale, valoarea ofertei publice cu acţiuni Sanevit s-a ridicat la circa un milion de dolari, care la vremea respectivă însemna cam trei miliarde de lei.

”Am reuşit să vindem circa 70% din acţiuni, iar pe restul le-am achiziţionat din surse proprii - în principal Gelsor, dar şi câteva persoane fizice”, spune Teodor Nicolaescu, adăugând: ”În august 1995, după ce am vândut acţiunile, am organizat o şedinţă cu acţionarii, pentru că aveam tot interesul ca treaba să meargă bine. Erau şi o serie de lucruri care trebuiau puse la punct şi noi voiam să urgentăm lucrurile, pentru că, odată plasate acţiunile la investitori persoane fizice şi juridice, aceştia se aşteptau să înceapă treaba şi să primească, dacă nu dividende, măcar rapoarte. Dar, pentru acest lucru, fabrica trebuia să funcţioneze. Şedinţa a fost destul de aprigă, le-am spus acţionarilor că, dacă nu propun un management performant, ne vom ocupa noi, iar ei au fost de acord. Aşa că am început să conduc efectiv fabrica - am negociat cu furnizorii italieni să livreze şi ultimele utilaje, am negociat cu finanţatorii să acorde o extensie a perioadei de graţie, bineînţeles după ce am discutat la Ministerul Finanţelor să extindă garanţia, pentru că planul iniţial presupunea ca fabrica să fie gata în anul 1994 şi să înceapă să lucreze în 1995. Or, trecuserăm de jumătatea anului 1995 şi nu se producea nimic, pentru că mai erau unele lucruri de pus la punct în secţia de producţie de ace. Producţia de ace de seringă este mai dificilă, iar la momentul respectiv erau doar câţiva tehnologi calificaţi în lume”.

Conform fostului manager al Sanevit, după rezolvarea aspectelor financiare, provocarea reală a fost găsirea unor pieţe de desfacere pentru produse.

”M-am concentrat pe managementul fabricii şi pe vânzări. Am început să producem, dar nu reuşeam să vindem. Ministerul Sănătăţii nu cumpăra de la noi, deoarece avea un contract pe termen lung cu firma Kirana din Slovacia. În aceste condiţii, am negociat cu o firmă din Ungaria, care avea contracte, dar nu avea suficientă capacitate de producţie, mai ales a acelor. Ace de seringă nu se realizau la est de Germania, pentru că necesitau o tehnologie specială. În noiembrie 1995 am început colaborarea cu firma din Ungaria şi, astfel, am început să vindem în străinătate. Era o cooperare reciproc avantajoasă, doar că vindeam sub marca fabricii din Ungaria, ceea ce mi-a atras critici dure din partea unor naţionalişti. Dar, astfel, în decembrie 1995, am început să încasăm bani, iar angajaţii Sanevit şi-au primit, pentru prima dată, salariile şi un strop de prime”, ne-a spus Teodor Nicolaescu.

• Când tehnologia nu poate compensa absenţa pieţei de desfacere

Fostul manager al Sanevit susţine că problema principală a fabricii nu a fost tehnologia şi producţia, ci lipsa unei pieţe de desfacere stabile, în condiţiile în care, piaţa internaţională este dominată de câteva mari companii.

”După ce am listat firma, noi ne-am cam făcut exitul, iar eu m-am ocupat de Sanevit până în ianuarie 1996, când Sorin Vântu, care era acţionarul principal al firmei ce executa contractul de management, mi-a spus să mă retrag şi m-am retras. În următoarele luni, fabrica a renunţat la contractul cu distribuitorul din Ungaria şi nu a mai reuşit să vândă. Evident că a intrat în dificultăţi financiare, pentru că au devenit scadente creditele, chiar şi cu amânarea obţinută, care a fost de şaisprezece luni. Ştiu că au avut loc unele negocieri cu Ministerul Finanţelor, care a început să plătească creditul extern. Firma a mers tot mai prost, imaginea i s-a făcut praf, acţiunile s-au dus de râpă şi au fost delistate, iar, Ministerul Finanţelor, în baza faptului că a plătit creditul, a preluat pachetul majoritar de acţiuni”, spune Teodor Nicolaescu.

Fostul manager al Sanevit a adăugat: ”Trebuie spus că cea mai mare problemă pentru producţia de seringi şi ace este piaţa de desfacere. Vânzările masive se fac pentru programe de vaccinare sau către spitale, nu către farmacii. Când am fost implicat în conducerea fabricii, am aflat că piaţa internaţională a seringilor şi acelor este foarte cartelizată. Sunt câteva firme mari - între care Becton, Dickinson and Company era numărul unu mondial - care obţin 90% din contractele cu structura din Organizaţia Mondială a Sănătăţii care realizează campaniile de vaccinare în ţări din Africa, America Latină, Asia. Acolo este grosul vânzărilor pe plan mondial. Îmi aduc aminte că ne-a vizitat un reprezentant al Becton care ne-a propus să cumpere toată producţia de ace pe câţiva ani, dar acţionarii nu au fost de acord. Reprezentantul Becton a spus că fabrica este foarte performantă şi modernă, dar, din păcate, nu va funcţiona niciodată, sugerând că doar prin ei putea să fie viabilă”.

Conform fostului manager al Sanevit, acţionarii şi conducerea societăţii au sperat tot timpul că fabrica va lucra conform planului, adică pentru Ministerul Sănătăţii din România, dar timpurile se schimbaseră, iar Ministerul putea să cumpere de la cine voia. ”Sanevit este o poveste tristă, pentru că a fost o întreprindere distrusă de zvonuri, de lipsă de management, de acţionari, nu ştiu exact de ce. Deşi vă spun foarte sincer că avea utilaje performante şi fabrica era în perfectă stare de funcţionare. Sigur că avea costuri mari, dar, dacă lucra la 80% din capacitate, ar fi putut să le acopere şi să-şi plătească datoriile”, a conchis Teodor Nicolaescu.

• Activele Sanevit au fost transferate către o altă societate, Sanevit 2003, dar micii acţionari au rămas pe dinafară

Savenit chiar a funcţionat la capacitate maximă mai mulţi ani, inclusiv datorită faptului că Guvernul a emis, în anul 1998, o hotărâre care obliga unităţile sanitare din reţeaua publică să achiziţioneze seringi şi ace numai de la societatea arădeană, potrivit articolelor apărute de-a lungul timpului în ziarul BURSA.

Doar că, în urma unor presiuni ale importatorilor, hotărârea a fost abrogată, iar lipsa contractelor a dus la o scădere a producţiei. A fost introdus sistemul de licitaţie electronică pentru achiziţiile publice de materiale sanitare, astfel încât Ministerul Sănătăţii a cumpărat mai mult produse din import, care erau mai ieftine, dar conducerile unităţilor sanitare spuneau la acea vreme că erau mai slabe calitativ faţă de cele produse în ţară, potrivit sursei menţionate.

Pentru că fabrica a acumulat datorii de-a lungul vremii, Guvernul din perioada 2000-2004 a hotărât înfiinţarea unei noi societăţi, Sanevit 2003, al cărei acţionar era statul român, mai precis Ministerul Sănătăţii cu 85% şi Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS) cu 15%, instiuţie care participase la majorarea capitalului social al entităţii cu patru milioane de lei. Practic, Sanevit 2003 a fost înfiinţată prin preluarea activelor Sanevit, în baza prevederilor unei Ordonanţe de Urgenţă a Guvernului din 2003 privind unele măsuri de restructurare financiară a creanţelor deţinute de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare asupra unor societăţi comerciale de pe platformele industriale Arad şi Harghita, conform articolelor apărute în ziarul BURSA.

Potrivit aceloraşi surse, micii acţionari ai Sanevit nu şi-au putut transfera pachetele de acţiuni la noua societate producătoare de seringi de unică folosinţă cu toate că, în anul 2004, AVAS stabilise că aceştia urmau să fie preluaţi de Sanevit 2003, dar ulterior soarta acestora a fost decisă de Ministerul Sănătăţii.

”SC Sanevit SA a devenit falimentară, iar acţionarii urmează să-şi rezolve situaţia cu societatea respectivă. Producătorul de seringi SC Sanevit 2003 SA Arad este înfiinţat în baza HG 1037/2003, fiind o societate distinctă, cu capital integral de stat, care funcţionează sub autoritatea Ministerului Sănătăţii Publice, iar între fosta şi actuala societate nu există niciun fel de relaţie, denumirea fiind păstrată exclusiv pentru brand", se arată într-un comunicat al Ministrul Sănătăţii, conform unui articol apărut în anul 2007 în ziarul BURSA.

• Foştii angajaţi Sanevit şi-au primit salariile restante de peste zece ani

Fabrica de echipamente sanitare din Arad a trecut, în anul 2012, din subordinea Ministerului Sănătăţii în cea a Ministerului Economiei, care a încercat de mai multe ori să o privatizeze pentru a o salva de la faliment, însă fără succes. Producţia de seringi şi ace fusese întreruptă începând cu luna iulie 2005, ca urmare a stocului foarte mare de produse finite şi lipsa contractelor pentru vânzarea acestora, potrivit articolelor din ziarul BURSA.

După anul 2005 s-au realizat cantităţi mari de cutii de plastic pentru ouă Kinder (beneficiar firma Ferrero din Italia - până în anul 2007), inclusiv diferite tipodimensiuni de seringi şi ace care nu se aflau în stoc şi pentru care au fost comenzi ferme, precum şi alte produse în sistem lohn (diferite truse medicale, ace medicale) pentru firme din Belgia şi Slovacia. Începând cu anul 2013, fabrica nu a mai produs nimic, conform aceloraşi surse.

Fosta fabrică Sanevit are un teren în suprafaţă de 30.245 de metri pătraţi, situat pe o arteră principală din cartierul Grădişte, din oraşul Arad şi câteva clădiri construite, între care o hală de producţie de peste 14.000 de metri pătraţi, potrivit Agerpres.

Lichidatorul judiciar a precizat că, după vânzare, au fost plătiţi 40 de foşti angajaţi, sumele totale plătite pentru salariile restante ridicându-se la circa 1,5 milioane de lei.

Cumpărătorul este o companie din ţara noastră, care nu şi-a precizat intenţiile privind terenurile şi clădirile achiziţionate, potrivit Agerpres. Ministerul Economiei - fostul proprietar al fabricii - şi lichidatorul judiciar nu răspunseseră, până la publicarea acestui articol, solicitării ziarului BURSA legată de detalii privind cumpărătorul activelor Sanevit.