Şefii instanţelor şi CSM, nemulţumiţi de întâlnirea dintre premier şi preşedintele CCR

O întâlnire despre care, până în urmă cu două zile când Curtea Constituţională a publicat nişte clarificări, nu ştiam aproape nimic a reuşit să producă în câteva ore ceea ce sistemul judiciar românesc produce rareori în faţa unor probleme certe: o mobilizare exemplară. Este vorba despre întâlnirea de la Senat dintre premierul interimar Ilie Bolojan şi Simina Tănăsescu, preşedintele CCR, într-un moment în care CCR urma să se pronunţe asupra unor cauze cu miză juridică şi politică.

Consiliul Superior al Magistraturii - Secţia pentru Judecători a cerut clarificări. Preşedinţii curţilor de apel au cerut clarificări. Preşedinţii tribunalelor şi ai judecătoriilor au cerut clarificări. Curtea Constituţională a răspuns printr-o clarificare care, după ce este citită cu atenţie, lasă aproape totul neclarificat.

CSM a constatat că informaţiile publice privind întâlnirea dintre cei doi oficiali au produs „întrebări legitime”, a invocat necesitatea transparenţei, a vorbit despre independenţă, imparţialitate, conduită instituţională şi încredere publică şi a cerut să fie explicate împrejurările întâlnirii, natura ei, motivul pentru care s-ar fi desfăşurat în biroul preşedintelui Senatului şi temele discutate. Până aici, solicitarea este justificată. Orice persoană care conduce Curtea Constituţională trebuie să înţeleagă că întâlnirile cu lideri politici, în proximitatea soluţionării unor cauze cu miză politică, nu sunt chestiuni exclusiv private. Independenţa nu înseamnă doar absenţa presiunii. Înseamnă şi capacitatea instituţiei de a demonstra public că presiunea nu a existat.

Dar CSM nu s-a oprit la întrebări. A readus în discuţie episodul din 2018, când Simina Tănăsescu, atunci consilier prezidenţial, a demisionat în urma controversei provocate de o întrevedere cu judecătorul CCR Petre Lăzăroiu. Consiliul a amintit că Administraţia Prezidenţială considera la acel moment inadmisibil să planeze chiar şi suspiciunea unei încercări de imixtiune în activitatea Curţii. Aluzia este transparentă: dacă a demisionat atunci, de ce nu ar suporta acum acelaşi standard?

Cu toate acestea, CSM nu cere explicit demisia preşedintei CCR. Doar aşază demisia din trecut lângă întâlnirea din prezent, aprinde lumina deasupra lor şi pleacă discret din încăpere, lăsând publicul să constate singur asemănarea. Este forma rafinată a acuzaţiei instituţionale: nu spui că persoana trebuie să plece; aminteşti numai că, într-o situaţie pe care o declari comparabilă, a plecat. Prezumţia de nevinovăţie rămâne neatinsă. Doar primeşte, prin Serviciul de Informare Publică, o sugestie de carieră.

• Lecţia anului 2018, predată selectiv de judecătorii din CSM

Numai că memoria instituţională nu poate fi folosită precum penseta: extragi numai episodul care serveşte acuzaţiei prezente şi laşi restul istoriei neatins. Amintim că, tot în 2018, Liviu Dragnea, preşedinte al PSD şi al Camerei Deputaţilor, îl primea în mod repetat, în biroul său de la Parlament, pe ministrul Justiţiei, Tudorel Toader. Întâlnirile aveau loc în perioada modificării legilor justiţiei şi a codurilor penale, pe fondul controverselor privind amnistia, graţierea şi completurile de cinci judecători de la Înalta Curte.

Temele respective nu prezentau pentru Liviu Dragnea doar un interes teoretic. În septembrie 2018, liderul PSD declara că îi ceruse ministrului Justiţiei să facă demersuri în problema desemnării completurilor de cinci judecători. La 17 octombrie, Tudorel Toader ajungea din nou în biroul lui Dragnea, în plin scandal privind legile justiţiei. La 6 noiembrie, după o altă întâlnire, ministrul declara că discutaseră inclusiv despre şedinţa CCR programată pentru ziua următoare. Potrivit vocabularului folosit astăzi, contextul putea genera „îndoieli legitime” asupra raporturilor dintre liderul politic şi ministrul Justiţiei.

Numai că sistemul judiciar nu a produs actuala simfonie de comunicate.

CSM nu s-a ridicat în apărarea aparenţei de imparţialitate, nu a cerut să fie explicate cadrul, locul, scopul şi temele discuţiilor. Jurisprudenţa europeană nu a fost chemată să vegheze la uşa biroului lui Liviu Dragnea. CSM nu a descoperit atunci aceeaşi pasiune pentru clarificare publică.

Menţionăm că, în toamna anului 2018, CSM era condus de Simona Camelia Marcu. Lia Savonea a preluat preşedinţia Consiliului în ianuarie 2019, an în care Liviu Dragnea continua să exercite presiuni publice asupra ministrului Justiţiei privind ordonanţele de urgenţă şi codurile penale şi în care CSM-ul condus de Lia Savonea nu a manifestat actuala efervescenţă morală. Nu am identificat un comunicat comparabil ca ton, amploare şi mobilizare instituţională. Standardele existau, probabil, dar nu venise încă momentul să fie scoase din dulap.

• Întâlnirea din camera întunecată

Anul 2019 oferă un episod şi mai potrivit pentru actuala dezbatere. Valer Dorneanu, atunci preşedintele Curţii Constituţionale, s-a întâlnit discret cu Cristina Tarcea, preşedinta Înaltei Curţi, în contextul conflictului privind completurile de cinci judecători.

Cristina Tarcea a relatat ulterior că întâlnirea s-a desfăşurat într-o încăpere întunecată, iar telefoanele au fost lăsate în anticameră. Era atât de întuneric, a spus aceasta, încât la plecare a luat din greşeală haina lui Valer Dorneanu.

Avem aici întreaga recuzită a unui comunicat contemporan: doi conducători ai unor jurisdicţii esenţiale, o problemă cu miză politică majoră, discreţie, telefoane abandonate la intrare şi o cameră în care până şi paltoanele îşi pierdeau identitatea constituţională.

Cu toate acestea, CSM-ul condus în 2019 de Lia Savonea nu a convocat soborul transparenţei. Nu a cerut să se precizeze cine a ales încăperea, de ce era întuneric, de ce telefoanele au rămas afară, ce s-a discutat şi dacă schimbul involuntar de haine putea afecta aparenţa de imparţialitate.Probabil că transparenţa se afla şi ea în cameră, dar, fiind beznă, nu a recunoscut-o nimeni.

Menţionăm că nu susţinem că întâlnirea Tănăsescu-Bolojan ar trebui ignorată deoarece alte întâlniri discutabile au fost tolerate în trecut. Tăcerea de ieri nu poate deveni obligaţia tăcerii de astăzi. Dar instituţiile care invocă principii trebuie să explice de ce principiile au dormit în anumite perioade şi de ce s-au trezit acum, odihnite, ferme şi de ce avem parte de un standard dublu. Adică un standard pentru oamenii aflaţi cândva în birouri şi altul pentru oamenii aflaţi astăzi în aceleaşi clădiri.

Când Liviu Dragnea discuta cu Tudorel Toader despre completurile care îi puteau afecta situaţia judiciară, tăcerea era probabil echilibru instituţional. Când Valer Dorneanu şi Cristina Tarcea se întâlneau în întuneric, cu telefoanele lăsate în anticameră, discreţia era probabil necesară bunei funcţionări a justiţiei. Când Simina Tănăsescu se întâlneşte cu Ilie Bolojan, acelaşi tip de discreţie devine „profund inadecvat” standardelor unei jurisdicţii constituţionale.

• Ordin pe unitate: comunicate de la curţile de apel, tribunale şi judecătorii

Şi dacă ar fi fost numai comunicatul emis de Secţia pentru Judecători din cadrul CSM... Dar nu. Se pare că preşedinta Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fostă şefă a CSM în 2019, Lia Savonea a dat un telefon sau mai bine zis un ordin pe unitate, în urma cărora au apărut comunicate de presă similare ale preşedinţilor curţilor de apel, ale preşedinţilor de tribunale şi ale preşedinţilor de judecătorii.

Toate cele trei comunicate adiacente au invocat independenţa justiţiei, aparenţa de imparţialitate, transparenţa, încrederea publică, precedentul din 2018 şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Comunicatele invocă hotărârea CEDO din cauza Sieć Obywatelska Watchdog Polska împotriva Poloniei, privind accesul la agendele unor judecători ai Curţii Constituţionale poloneze, într-un context în care existau informaţii despre posibile contacte cu un politician interesat de un dosar.

Referinţa este pertinentă pentru dreptul publicului la informaţie.Dar are şi o funcţie retorică evidentă: aduce Strasbourgul la Bucureşti şi oferă unei informaţii încă incomplete prestigiul unei cauze europene. Cu o hotărâre CEDO alături, suspiciunea nu mai intră în instituţie pe uşa din spate. Vine în robă şi cere să i se spună „îndoială legitimă”.

Din cele trei comunicate de presă care au urmat celui emis de Secţia pentru Judecători din cadrul CSM, reţinem că în sistemul judiciar românesc, independenţa instanţelor se manifestă uneori prin libertatea suverană a fiecăreia de a spune exact acelaşi lucru. Care acum s-a manifestat prin copy-paste. Curţile de apel, tribunalele şi judecătoriile au alcătuit astfel un lanţ complet al îngrijorării. Fiecare verigă a confirmat că celelalte sunt îngrijorate şi că, prin urmare, există motive serioase de îngrijorare.

Mecanismul este impecabil circular: o informaţie incompletă naşte suspiciuni; comunicatele amplifică suspiciunile; amploarea reacţiilor devine dovada gravităţii; gravitatea justifică alte reacţii. Este un perpetuum mobile instituţional care funcţionează fără fapte noi, alimentat exclusiv de expresia „aparenţa de imparţialitate”.

Dacă procesiunea va continua, ar putea urma arhivele, registraturile şi serviciile de pază ale instanţelor, fiecare cu propriul comunicat privind importanţa fundamentală a transparenţei. La final, imprimantele vor reafirma independenţa tonerului.

• Răspunsul CCR confirmă incertitudinea

Duminică seara, Curtea Constituţională a oferit, în sfârşit, un răspuns. Potrivit CCR, funcţia de preşedinte al Curţii cuprinde, pe lângă atribuţiile jurisdicţionale, şi atribuţii administrative, organizatorice şi de reprezentare, prevăzute de articolul 9 din Legea nr. 47/1992. Curtea a precizat că întâlnirile preşedintei sale cu reprezentanţi ai autorităţii executive au ca obiect „exclusiv aspecte care ţin de buna organizare, administrare şi desfăşurare a activităţii instituţiei, în limitele competenţelor prevăzute de lege”.

Aşadar, misterul a fost rezolvat printr-o categorie juridică. Dar nu ni se spune ce problemă administrativă a fost discutată, cine a solicitat întâlnirea, de ce o problemă privind administrarea CCR a fost discutată în biroul preşedintelui Senatului, de ce întâlnirea nu a fost inclusă într-o agendă publică, cine a mai participat la întâlnire, cât a durat întrevederea.

Ni se transmite doar că totul s-a desfăşurat în limitele legii. CCR nu descrie evenimentul concret, ci doar categoria în care doreşte să fie aşezat.

Curtea mai spune că nicio cauză aflată pe rol nu face şi nu poate face obiectul unor discuţii în afara cadrului procedural şi legal. Formularea „nu face” reprezintă o negare factuală. Formularea „nu poate face” este însă una normativă: aşa ceva nu este permis. Or, simplul fapt că o conduită este interzisă de lege nu demonstrează că ea nu s-a produs.

CCR ne spune, cu alte cuvinte, că dosarele nu au fost discutate pentru că dosarele nu pot fi discutate. Silogismul are o frumuseţe constituţională aparte: ceea ce este interzis este imposibil; ceea ce este imposibil nu s-a întâmplat; iar ceea ce nu s-a întâmplat nu mai trebuie explicat.

Partea cea mai spectaculoasă a răspunsului Curţii se află însă la final. CCR susţine că „atât conduita constantă şi publică, precum şi reperele etice şi profesionale ale preşedintei Curţii Constituţionale constituie repere suficiente pentru a exclude orice interpretare contrară” privind natura demersurilor administrative.

Cu alte cuvinte, întâlnirea a fost legală şi administrativă pentru că persoana care a participat la ea are o conduită şi nişte repere care exclud ipoteza contrară. Nu aflăm conţinutul discuţiei, dar ni se cere să avem încredere în biografie. Aceasta nu mai este transparenţă, ci autoatestare morală.

Instituţia nu prezintă informaţiile care ar permite publicului să verifice natura întâlnirii, ci garantează că ele nu sunt necesare, deoarece reperele etice ale conducerii sale sunt suficiente. Este echivalentul instituţional al formulei: „Credeţi-ne pe cuvânt, fiindcă suntem persoane care merită crezute pe cuvânt”.

Poate că preşedinta CCR are o conduită profesională ireproşabilă. Poate că întrevederea a avut, într-adevăr, un obiect exclusiv administrativ. Poate că nu s-a rostit niciun cuvânt despre cauzele aflate pe rol. Tocmai pentru că toate acestea sunt posibile, Curtea ar fi trebuit să ofere date concrete. Încrederea nu se consolidează prin proclamarea propriilor virtuţi. Se consolidează punând faptele pe masă. Altfel, Curtea răspunde cererii de transparenţă printr-un certificat de caracter pe care şi-l eliberează singură. Semnat, parafat şi declarat suficient.

• Omul rămas pe hol

În această confruntare dintre instituţii, fiecare tabără vorbeşte despre încrederea publică. CSM afirmă că doreşte să o protejeze. Preşedinţii instanţelor afirmă că transparenţa este esenţială pentru ea. CCR consideră că reperele etice ale conducerii sale ar trebui să fie suficiente pentru menţinerea ei.

Dar încrederea publică nu este o formulă care poate fi introdusă în ultimul paragraf al unui comunicat pentru ca documentul să capete căldură umană. Ea aparţine oamenilor, celor care aşteaptă ani buni pentru o hotărâre judecătorească, celor care intră pentru prima dată într-o sală de judecată şi nu înţeleg limbajul în care li se decide viaţa, celor care îşi numără banii pentru avocat, antreprenorilor care nu ştiu dacă firmele lor vor mai funcţiobna la sfârşitul procesului.

Pentru aceşti oameni, aparenţa de imparţialitate nu este o expresie din jurisprudenţa CEDO, ci este speranţa că dosarul nu va fi decis de un telefon, de o relaţie politică, de o întâlnire discretă sau de numele scris pe uşa unui birou.

Cetăţeanului i se cere să aibă încredere în instituţii, dar instituţiile îi oferă două variante la fel de sărace. CSM îi spune: „Există motive serioase să fii suspicios, deşi încă nu ştim exact ce s-a întâmplat”. CCR îi spune: „Nu ai motive să fii suspicios, pentru că reperele noastre etice sunt suficiente”.

Cetăţeanului nu i se oferă fapte, ci alegerea între suspiciunea unora şi certificatul moral emis de alţii. Omul simplu nu cunoaşte articolul 9 din Legea nr. 47/1992, dar recunoaşte limbajul autorităţii care răspunde fără să răspundă. L-a întâlnit la ghişeu, la primărie, în spital, la administraţia fiscală şi pe holurile tribunalului. Ştie formula: totul s-a desfăşurat potrivit competenţelor legale. Ştie şi ce lipseşte după ea: explicaţia concretă. Pentru el, statul de drept nu este o frază solemnă, ci experienţa de a nu fi tratat mai prost decât omul care intră în biroul potrivit.