SUA devin liderul global în LNG după atacurile Iranului în Qatar

Avarierea în urma bombardamentelor efectuate de Iran a infrastructurii LNG (gaz natural lichefiat) din Qatar este benefică Statelor Unite, care devin, pentru următorii cinci ani, noul lider al producţiei şi exportului de LNG, potrivit unei analize publicate astăzi de ZeroHedge.

Sursa citată susţine că această concluzie se bazează pe o schimbare profundă a echilibrului global al gazelor naturale, determinată de o combinaţie de factori geopolitici, operaţionali şi investiţionali care modifică radical perspectivele pieţei până la începutul anilor 2030. Atacurile cu drone iraniene asupra instalaţiilor de lichefiere din Qatar, întârzierile majore ale proiectelor de extindere şi închiderea pe termen nedeterminat a Strâmtoarea Hormuz au creat o ameninţare cumulativă asupra poziţiei Qatarului care depăşeşte cu mult o simplă întârziere de construcţie, transformând ceea ce era considerat până recent o competiţie echilibrată pentru cota globală de piaţă într-un scenariu clar în favoarea Statelor Unite, în special a infrastructurii LNG de pe coasta Golfului.

Datele sunt elocvente şi indică dimensiunea reală a schimbării: Qatarul pierde aproximativ 12,8 milioane de tone pe an (MTPA) din capacitatea sa de export pentru o perioadă estimată între trei şi cinci ani, în condiţiile în care capacitatea totală existentă este de 77 MTPA, ceea ce reprezintă o lovitură serioasă, dar nu decisivă în sine; problema majoră este însă faptul că Iranul a demonstrat capacitatea de a lovi în continuare, ceea ce înseamnă că nici măcar capacitatea restaurată nu poate fi considerată o bază stabilă pentru piaţă. Chiar dacă instalaţiile de pe uscat sunt reparate şi tranzitul prin Hormuz ar fi reluat formal, operatorii de tancuri LNG şi asigurătorii acestora nu vor reveni la condiţii normale până când nu vor acumula, în timp, încredere că navele nu sunt expuse atacurilor sau minelor, iar această încredere nu poate fi decretată politic, ci trebuie demonstrată printr-o perioadă îndelungată de siguranţă într-un mediu de conflict fără rezolvare clară, proces care poate dura luni sau chiar ani. În aceste condiţii, volumele de gaz care nu pot ajunge pe piaţă devin efectiv blocate, iar constrângerea de transport prin Strâmtoarea Hormuz rămâne cel mai dificil element de rezolvat, indiferent de intervenţiile tehnice sau diplomatice.

Impactul nu se limitează însă la producţia curentă, ci loveşte direct şi în planurile strategice ale Qatarului, în special în programul de extindere în trei faze al North Field - North Field East (NFE), North Field South (NFS) şi North Field West - care avea ca obiectiv creşterea capacităţii de lichefiere de la 77 MTPA la 142 MTPA până în 2030, volume pe care cererea globală de LNG le considera esenţiale pentru echilibrarea pieţei. În prezent, toate cele trei faze sunt afectate de întârzieri pe termen nedeterminat, fără un calendar oficial revizuit şi fără o perspectivă apropiată de reluare a lucrărilor offshore, iar prima unitate din NFE, care fusese deja amânată pentru trimestrul al treilea din 2026 înainte de suspendare, ar fi fost, potrivit informaţiilor din piaţă, împinsă până în 2027 chiar înainte de declanşarea atacurilor. Luate împreună, perturbarea producţiei existente şi întârzierea programului complet de extindere generează o deviaţie de peste 100 MTPA faţă de aşteptările pieţei pentru începutul anilor 2030, un deficit pe care nicio altă sursă globală nu îl poate acoperi într-un interval scurt.

În acest context, Statele Unite se poziţionează ca principal beneficiar al situaţiei, având deja un portofoliu de proiecte LNG în plină dezvoltare. Potrivit datelor Criterion Research, proiectul Golden Pass LNG se află în fază activă de punere în funcţiune, iar CP2 Faza 1, Port Arthur şi Rio Grande LNG sunt programate să înceapă producţia în 2027, în timp ce CP2 Faza 2 a ajuns la decizia finală de investiţie (FID). Doar proiectele americane aflate deja după FID sunt estimate să atingă o capacitate totală de 39 miliarde de picioare cubice pe zi până în 2033. În plus, există un portofoliu consistent de proiecte pre-FID pentru începutul anilor 2030 şi ulterior, care ar putea fi accelerate de cererea suplimentară generată de înlocuirea volumelor qatareze, chiar dacă SUA nu pot compensa integral pierderile Qatarului înainte de 2030.

Totuşi, această perspectivă optimistă are o condiţie esenţială: materializarea cererii. Capacitatea pieţei de a absorbi întreaga expansiune americană depinde în mare măsură de nivelul preţurilor şi de dezvoltarea infrastructurii necesare pentru import, în special în Asia de Sud şi Asia de Sud-Est, unde planurile de construcţie a terminalelor de regazificare şi a reţelelor de distribuţie au fost întârziate în mod repetat din cauza preţurilor ridicate, a constrângerilor fiscale şi a competitivităţii în creştere a alternativelor regenerabile. Infrastructura care nu este construită până la sfârşitul anilor 2020 nu va putea absorbi volume în prima parte a anilor 2030, iar acest blocaj creează un plafon real pentru ritmul de creştere al cererii din pieţele emergente, chiar şi în scenariul unor preţuri mai atractive. Paradoxal, un şoc de ofertă de amploarea celui actual ar putea duce la creşterea preţurilor suficient de mult încât să întârzie şi mai mult dezvoltarea infrastructurii, reducând exact cererea care ar trebui să absoarbă noile volume americane.

În contrast, cererea structurală din Europa şi Asia de Nord-Est, susţinută de contracte pe termen lung şi de imperativele securităţii energetice, este de aşteptat să rămână solidă, însă cererea suplimentară din pieţele emergente, care ar fi trebuit să menţină echilibrul global până la mijlocul anilor 2030, devine mult mai incertă decât se anticipa înaintea conflictului. În ansamblu, situaţia actuală reprezintă una dintre rarele ocazii în care o perturbare majoră a ofertei se aliniază aproape perfect cu fereastra de dezvoltare a unui competitor, iar Statele Unite, cu un portofoliu de proiecte bine finanţat şi în avans, profită de dificultăţile celui mai puternic rival, afectat simultan de întârzieri de extindere, daune operaţionale şi blocaje de transport care ar putea persista mai mult decât criza în sine.

Astfel, dominaţia LNG a Statelor Unite devine din ce în ce mai probabilă, însă rentabilitatea completă a acestei poziţii va depinde de modul în care se vor materializa diferitele segmente de cerere şi de nivelul preţurilor la care acestea vor putea susţine noile investiţii, într-o piaţă globală în care echilibrul dintre ofertă, infrastructură şi geopolitică devine mai fragil ca oricând.