Tehnicieni cu decizie limitată

Fotbalul se schimbă fundamental şi avem un exemplu grăitor legat şi de transformarea oamenilor care activează în interiorul lui. Fenomenul FCSB nu mai are nevoie de explicaţii tactice. Nu e vorba despre 4-3-3, 4-4-2 sau pressing avansat, ci despre o formă de management care sfidează însăşi ideea de antrenorat. Ani la rând, clubul a fost ţinta ironiilor pentru obedienţa antrenorilor faţă de patronul Gigi Becali. „Telefoanele din lojă” au devenit folclor, iar banca tehnică, o simplă anexă decorativă. Totuşi, iată-ne în faţa unui paradox care ar merita studiat în manualele de psihologie sportivă: după plecarea antrenorului Mirel Rădoi în fotbalul turc, clubul anunţă, prin vocea managerului Mihai Stoica, că este „asaltat” de CV-uri. Nume mari, variante exotice, oferte peste aşteptări. Dintr-odată, ceea ce era considerat un risc profesional devine o oportunitate râvnită. Nici nu mai contează cine a fost instalat pentru finalul acestui campionat, procesul premergător este important.

Este destul de clar: nu s-a schimbat nimic esenţial la FCSB. Patronul e acelaşi, stilul de conducere e acelaşi, iar autonomia antrenorului rămâne, în cel mai bun caz, negociabilă. Firesc apare o întrebare legată de această „înghesuială” de tehnicieni dornici să se înregimenteze? Răspunsul nu ţine de prestigiu, ci de vizibilitate. FCSB este, încă, cea mai luminată de reflectoare scenă din fotbalul românesc. Aici, un antrenor anonim poate deveni peste noapte subiect de talk-show, iar unul cunoscut îşi poate resuscita cariera. Este un club care oferă expunere maximă, chiar şi atunci când oferă libertate minimă. Mai există şi factorul financiar. Într-un fotbal românesc în care stabilitatea e o iluzie, FCSB oferă contracte tentante. Pentru mulţi antrenori, compromisurile devin mai uşor de digerat când sunt dublate de siguranţă materială şi de şansa de a antrena o echipă cu pretenţii la titlu. Dar, dincolo de aceste explicaţii pragmatice, rămâne o întrebare incomodă: ce fel de antrenori sunt aceia care acceptă, din start, ideea că nu vor avea control total asupra echipei? Ce fel de autoritate mai poţi construi în vestiar când toată lumea ştie că deciziile pot fi întoarse dintr-un apel telefonic? Aici se rupe firul logic. Pentru că nu mai vorbim despre antrenori în sensul clasic, ci despre executanţi de lux. Despre oameni dispuşi să îşi pună CV-ul în slujba unui sistem în care responsabilitatea e difuză, dar vina e personală. Dacă echipa câştigă, meritul e colectiv. Dacă pierde, antrenorul pleacă. Declaraţia lui Mihai Stoica nu este, de fapt, o dovadă de atractivitate, ci un simptom. Arată cât de mult s-a relativizat statutul antrenorului în fotbalul modern şi cât de dispusă este piaţa să accepte condiţii pe care, teoretic, le-ar fi respins cu un deceniu în urmă. Nu s-a schimbat felul în care această echipă este condusă, s-a schimbat piaţa. S-a schimbat raportul de forţe. Iar faptul că „ CV-urile curg” spune mai puţin despre farmecul clubului şi mai mult despre disponibilitatea antrenorilor de a accepta un rol secundar într-un spectacol în care regizorul nu părăseşte niciodată loja şi nu lasă telefonul din mână.