Versailles 2026: Trump declară victoria în Orientul Mijlociu, Iran numără beneficiile primite

Memorandumul ce urma să fie semnat astăzi între Statele Unite şi Iran a fost încheiat definitiv ieri, după ce reprezentanţii Teheranului au semnat electronic înţelegerea dintre două state, în urma demersului preşedintelui american Donald Trump, care a semnat miercuri seară, la Versailles, documentul respectiv, la finalul summitului G7. Mai mult, după ce au semnat electronic, reprezentanţii Iranului au anunţat că nu se mai deplasează astăzi în Elveţia pentru ceremonia de parafare a acestui document. Cu toate acestea, autorităţile elveţiene au precizat, potrivit Reuters şi cotidianului Al Arabyia, că primele discuţii dintre Statele Unite şi Iran, în urma semnării memorandumului, sunt planificate astăzi în staţiunea montană Buergenstock din Elveţia.

„În stadiul actual, planul este în continuare ca reprezentanţii SUA şi Iran, împreună cu mediatorii din Pakistan şi Qatar şi alte ţări implicate, să se întâlnească mâine la Buergenstock pentru negocieri iniţiale privind implementarea acordului. În prezent, nu sunt disponibile alte informaţii cu privire la programul şi detaliile acestei întâlniri”, a declarat Ministerul elveţian de Externe într-un comunicat de presă emis ieri dimineaţă.

Semnificaţia momentului şi locului ales de Donald Trump pentru semnarea acestui acord a trecut neobservată în mass-media, în condiţiile în care tratatele de pace după primul şi al doilea război mondial din secolul al XX-lea au fost semnate la Versailles. Practic, Donald Trump a dorit să rămână în istorie precum Theodore Roosevelt şi Harry Truman, ca unul din preşedinţii americani care au pus capăt unei conflagraţii de proporţii globale.

Presa americană şi cea europeană susţin că memorandumul reprezintă, dincolo de încetarea ostilităţilor, unul dintre cele mai importante documente geopolitice ale ultimilor ani, deoarece nu stabileşte doar o pauză militară, ci redesenează raportul de forţe din Orientul Mijlociu. CNN, BBC, The Guardian, TF1, Politico, Reuters arată ,însă, că, analizat în ansamblul celor 14 puncte şi comparat cu obiectivele declarate ale ambelor tabere înaintea războiului, documentul sugerează că principalul beneficiar politic şi strategic este Iranul, în timp ce administraţia Trump încearcă să prezinte acordul drept o victorie diplomatică centrată pe dosarul nuclear.

• Un respiro de 60 de zile, până la acordul final

Primul punct este poate cel mai semnificativ. SUA şi Iranul se angajează la încetarea imediată şi permanentă a operaţiunilor militare, inclusiv în Liban. Dacă obiectivul iniţial al Washingtonului şi al Israelului era diminuarea influenţei regionale a Teheranului şi slăbirea reţelei sale de aliaţi, rezultatul final este opus: Iranul nu este obligat să renunţe la alianţele sale, iar conflictul se încheie printr-un acord reciproc de neagresiune. În termeni strategici, supravieţuirea regimului iranian şi recunoaşterea sa ca interlocutor egal reprezintă deja un câştig major pentru Teheran.

Al doilea punct consolidează această impresie. Respectarea reciprocă a suveranităţii şi neintervenţia în afacerile interne înseamnă, practic, abandonarea discursului american privind schimbarea regimului iranian. Timp de decenii, liderii iranieni au considerat presiunile externe drept o ameninţare existenţială. Acum obţin o recunoaştere explicită a legitimităţii statului lor.

Următorul punct din memorandum stabileşte un interval de 60 de zile pentru negocierea unui acord final. Pentru Iran, aceasta înseamnă timp câştigat şi suspendarea presiunii militare într-un moment în care economia şi infrastructura sa au fost afectate de război. Pentru SUA, este doar o promisiune că negocierile vor continua.

Punctul patru reprezintă una dintre cele mai mari concesii americane. Washingtonul se angajează să ridice blocada navală şi să îşi retragă forţele din apropierea Iranului după acordul final. În schimb, Iranul nu oferă decât reluarea graduală a traficului maritim. Din perspectiva raportului cost-beneficiu, concesia americană este mult mai concretă. Mai mult, punctul cinci care se referă la traficul naval prin Strâmtoarea Hormuz, una dintre cele mai importante rute energetice ale lumii, arată că, deşi SUA obţin redeschiderea circulaţiei comerciale, Iranul păstrează un rol central în administrarea viitoare a strâmtorii, împreună cu Omanul şi alte state din Golf. Mai mult, oficialii iranieni au precizat deja că vor percepe taxe pentru servicii maritime, contrazicând indirect obiectivul american de a menţine ruta permanent liberă şi gratuită.

• Reconstrucţia Iranului, pe banii statelor din Golf

Următorul punct arată potrivit surselor citate că războiul din Orientul Mijlociu a fost câştigat practic de Iran, deoarece SUA se angajează să mobilizeze împreună cu partenerii regionali cel puţin 300 miliarde dolari pentru reconstrucţia şi dezvoltarea economică a Iranului. Este dificil de găsit un precedent în care o ţară aflată în conflict cu Washingtonul să obţină promisiuni de investiţii de asemenea dimensiuni fără să accepte schimbări politice fundamentale.

Punctul şapte reprezintă poate cea mai mare victorie economică iraniană. SUA se angajează să elimine sancţiunile, inclusiv cele americane primare şi secundare, precum şi să faciliteze eliminarea restricţiilor internaţionale. Chiar dacă implementarea va depinde de acordul final, simpla includere a acestei prevederi într-un document oficial marchează o schimbare radicală faţă de politica de „presiune maximă” promovată ani la rând de Washington.

Abia la punctul opt din memorandum găsim principalul argument folosit de Casa Albă pentru a susţine că a obţinut o victorie. Iranul reafirmă că nu va dezvolta arme nucleare şi acceptă discuţii privind uraniul îmbogăţit. Problema este că Teheranul susţine de mult timp că nu urmăreşte producerea unei arme nucleare. În plus, formularea este mult mai ambiguă decât ar fi dorit probabil Washingtonul. Nu există obligaţia explicită de a exporta uraniul îmbogăţit, iar oficialii iranieni au precizat deja că stocurile nu vor fi trimise în afara ţării. Iar acest lucru este confirmat şi de următorul punct al memorandumului, prin care Iranul îşi păstrează programul nuclear la nivelul actual, iar SUA nu introduc noi sancţiuni şi nu trimit forţe suplimentare în regiune. În practică, status quo-ul avantajează partea care controlează deja un program nuclear avansat, adică Iranul.

Punctul zece permite exporturile iraniene de petrol şi produse petroliere prin derogări acordate de Trezoreria americană. Pentru economia iraniană, dependentă de veniturile energetice, aceasta este o gură de oxigen uriaşă. Pentru piaţa mondială, înseamnă revenirea unei cantităţi importante de petrol. Punctul unsprezece merge chiar mai departe, prevăzând deblocarea fondurilor şi activelor iraniene îngheţate. Din nou, avantajul economic este aproape exclusiv de partea Iranului. Washingtonul nu primeşte o contraprestaţie imediată echivalentă.

• Acordul final, garantat de Consiliul de Securitate al ONU

Punctul doisprezece stabileşte un mecanism de monitorizare a implementării acordului. Este o prevedere tehnică dar importantă, deoarece oferă Iranului un instrument formal prin care poate reclama eventuale încălcări ale angajamentelor americane. Punctul treisprezece condiţionează negocierile finale de aplicarea unor măsuri concrete, inclusiv ridicarea blocadei şi facilitarea exporturilor iraniene. Astfel, Iranul obţine beneficii încă înainte de semnarea acordului definitiv.

Ultimul punct al memorandumului prevede validarea acordului final printr-o rezoluţie obligatorie a Consiliului de Securitate al ONU. Pentru Teheran, aceasta înseamnă internaţionalizarea garanţiilor şi reducerea riscului ca o viitoare administraţie americană să abandoneze unilateral înţelegerea, aşa cum s-a întâmplat cu acordul nuclear din 2015.

Privind documentul în ansamblu, bilanţul este relativ clar. Statele Unite obţin trei elemente majore: încetarea conflictului, redeschiderea Strâmtorii Hormuz şi angajamentul iranian de a nu dezvolta arme nucleare. În schimb, Iranul obţine încetarea operaţiunilor militare fără a fi înfrânt, ridicarea blocadei navale, perspectiva eliminării sancţiunilor, reluarea exporturilor petroliere, acces la fondurile îngheţate, promisiunea unui program de reconstrucţie de 300 de miliarde de dolari, recunoaşterea suveranităţii sale şi păstrarea capacităţilor sale convenţionale şi balistice în afara negocierilor.

Tocmai de aceea reacţiile din presa internaţională şi chiar din mediul politic american sunt atât de împărţite. În timp ce administraţia Trump insistă asupra faptului că a obţinut garanţii nucleare şi a evitat un conflict prelungit, numeroşi comentatori conservatori consideră că Washingtonul a făcut concesii economice şi strategice disproporţionate. Declaraţiile oficialilor iranieni sunt şi mai revelatoare: Teheranul prezintă deja memorandumului ca pe o dovadă a eşecului obiectivelor americane.

Dacă evaluarea se face strict prin raportare la obiectivele iniţiale ale războiului, concluzia este că Iranul pare să fi ieşit mai avantajat. Regimul nu a fost schimbat, programul nuclear nu a fost demantelat, arsenalul de rachete nu a intrat în negocieri, sancţiunile urmează să fie relaxate, iar economia primeşte perspective de redresare masivă. Statele Unite obţin în principal stabilitate regională şi posibilitatea de a revendica o victorie diplomatică în dosarul nuclear. Din punct de vedere politic, economic şi strategic, balanţa memorandumului înclină însă mai degrabă în favoarea Teheranului decât a Washingtonului.