English
Dacă în vremurile demult apuse târgurile reprezentau nu doar un loc unde ţăranii mergeau să îşi vândă o parte din produse şi să petreacă acolo alături de lăutarii care se aflau în toate iarmaroacele, în zilele noastre avem de-a face cu târguri la care oamenii merg să cumpere ceva şi târguri la care oamenii merg să regăsească ceva. Târgul de Sânziene de la Muzeul Naţional al Ţăranului Român face parte din cea de-a doua categorie. În fiecare an, în preajma sărbătorii care în imaginarul românesc leagă cerul de pământ, tradiţia de prezent şi amintirea de speranţă, curtea muzeului se transformă într-un loc în care poveştile circulă din om în om asemenea firelor de borangic, iar obiectele vechi îşi recapătă glasul prin cei care le-au păstrat şi le iubesc.
Ediţia din acest an, care a avut loc la finalul săptămânii trecute, a adus în faţa vizitatorilor nu doar costume populare, covoare şi podoabe vechi, ci şi oameni care au dedicat decenii întregi salvării unor fragmente de patrimoniu. Printre ei s-a aflat şi colecţionara Dana Vulcu, una dintre cunoştinţele noastre mai vechi şi una dintre prezenţele care reuşesc să transforme o simplă întâlnire cu publicul într-o lecţie despre memorie, răbdare şi identitate. Dacă anul trecut a impresionat printr-o piesă de rezistenţă - costum de borangic cusut cu fir metalic şi vulnic „peşte de Romanaţi” datând din urmă cu aproape 110 ani devenită între timp parte din altă colecţie, anul acesta a venit la Târgul de Sânziene cu alte costume populare vechi de peste 100 şi chiar 150 de ani, adevărate mărturii ale unei lumi în care fiecare cusătură avea un sens, iar fiecare motiv spunea o poveste.
Noutatea prezentată de Dana Vulcu a fost colecţia de podoabe purtate la nunţi de miresele din comunitatea aromână, obiecte care au atras privirile vizitatorilor prin frumuseţea şi rafinamentul lor. Dincolo de valoarea estetică, aceste podoabe au readus în atenţie diversitatea patrimoniului cultural românesc şi bogăţia tradiţiilor care coexistă în spaţiul românesc de secole.
În timp ce discuta cu cei care îi admirau exponatele, colecţionara lucra cu migală la marginile unui covor de perete vechi de peste 80 de ani. Gesturile sale aveau ceva din liniştea meşteşugarilor de altădată, iar fiecare fir aşezat la locul lui părea să repare nu doar un obiect, ci şi o legătură cu trecutul.
„Am învăţat de mică să ţes, să cos, să recondiţionez fel de fel de lucruri. Iar atunci când recondiţionez obiecte populare - fie că vorbim despre ii, despre costume populare sau despre covoare tradiţionale - fac totul din plăcere, cu linişte sufletească, pentru că ştiu că fac din dragoste pentru neamul meu, pentru bunii şi străbunii mei care au îmbrăcat aceste costume sau au călcat pe aceste covoare ori le-au atârnat pe pereţi”, ne-a spus Dana Vulcu.
Povestea sa este strâns legată de povestea costumului tradiţional românesc. În urmă cu mai bine de trei decenii, în 1992, descoperea primul costum autentic românesc şi începea astfel o călătorie care avea să se transforme într-una dintre cele mai valoroase colecţii private de port popular. Originară din Bucovina, regiune în care tradiţia continuă să fie parte din viaţa de zi cu zi, Dana Vulcu a adunat de-a lungul anilor piese din toate colţurile ţării, unele vechi de două secole. Fiecare costum păstrat în colecţia sa vorbeşte despre comunitatea din care provine, despre femeile care au tors, au ţesut şi au cusut în lungile seri de iarnă şi despre o lume în care hainele nu erau doar obiecte de îmbrăcăminte, ci adevărate cărţi de identitate.
Pentru cunoscători, diferenţele dintre costumele tradiţionale din diverse regiuni sunt fascinante. Pânza groasă din cânepă şi in a zonelor de munte, delicateţea iilor de borangic din sudul ţării, motivele florale din Bucovina, simbolurile inspirate de Coloana Infinitului întâlnite în Gorj sau cromatica sobră a costumelor din zona Sibiului alcătuiesc împreună o geografie culturală impresionantă. Într-o perioadă în care produsele realizate industrial încearcă adesea să imite portul tradiţional, colecţionara aminteşte un detaliu simplu, dar esenţial: autenticitatea poate fi recunoscută cu uşurinţă. „Diferenţa între o ie autentică şi una nouă se observă foarte uşor”, spune ea, precizând: „Se poate observa foarte simplu, doar întorcând ia pe dos şi uitându-ne dacă ia are noduri sau nu”.
La câţiva paşi de standul său, o familie din judeţul Argeş le vorbea vizitatorilor despre costumele populare din colecţia proprie, majoritatea provenind din zona Câmpulung Muscel. Şi acestea au peste o sută de ani vechime, fiind ţesute cândva în gospodăriile ţărăneşti ale regiunii. În jurul lor se adunau oameni de toate vârstele, curioşi să afle cine a purtat aceste haine, în ce împrejurări şi cum au reuşit să supravieţuiască atâtor generaţii. Este încă o dovadă că Târgul de Sânziene nu este doar o piaţă a obiectelor tradiţionale, ci şi un spaţiu al dialogului dintre trecut şi prezent.
Poate că tocmai aceasta este frumuseţea aparte a evenimentului organizat an de an la Muzeul Naţional al Ţăranului Român. Dincolo de exponate, de meşteşuguri şi de atmosfera de sărbătoare, târgul oferă întâlniri. Întâlniri între colecţionari şi vizitatori, între generaţii, între cei care încă îşi amintesc lumea satului românesc şi cei care încearcă să o descopere pentru prima dată. Într-o epocă dominată de grabă şi de obiecte produse în serie, fiecare costum vechi, fiecare covor restaurat şi fiecare podoabă păstrată cu grijă devin argumente că rădăcinile nu se pierd atât timp cât există oameni dispuşi să le poarte mai departe.
La ediţia din acest an, Târgul de Sânziene a fost, poate mai mult ca oricând, un loc de ţesut relaţii şi de depănat amintiri, un loc în care firele trecutului au fost adunate cu răbdare şi oferite mai departe celor care înţeleg că patrimoniul nu înseamnă doar obiecte vechi, ci şi emoţie, continuitate şi apartenenţă. Iar printre costumele centenare, covoarele restaurate şi podoabele de mireasă aromână, vizitatorii au descoperit că adevărata valoare a tradiţiei stă în oamenii care o păstrează vie.
Euro
Dolar SUA
Franc elveţian
Liră sterlină
Gram de aur
Opinia Cititorului