ZIUA UNIVERSALĂ A IEI "Tradiţia nu înseamnă ceva mort, ci ceva viu, care este într-o permanentă schimbare”

• (Interviu cu Silviu Ilea, expert MNŢR)

De la înscrierea cămăşii cu altiţă (ia) în patrimoniul imaterial al UNESCO, toţi cei care doresc să poarte o astfel de cămaşă caută să găsească o piesă originală, tradiţională, lucru din ce în ce mai greu de făcut în condiţiile în care piaţa internă a fost invadată de "ii” fabricate la scară industrială în China, India sau Pakistan. În căutarea tradiţionalului, doritorii de ii omit un lucru: că fostul costum tradiţional românesc a evoluat de-a lungul secolelor, evoluţie care continuă şi acum şi că, de fapt, tradiţionalul se referă la modul în care este lucrat acest costum.

Despre diferenţele dintre costumul tradiţional şi costumul naţional, despre modul în care a evoluat ia, dar şi despre alte apecte am realizat următorul interviu cu dr. Horaţiu Silviu Ilea, expert în bunuri cu semnificaţie etnografică, cercetător şi curator în cadrul Secţiei Patrimoniu şi Evidenţă Ştiinţifică din Muzeul Naţional al Ţăranului Român. Domnul Silviu Ilea a fost angajat în anul 2014 este la Muzeul Naţional al Ţăranului Român pe postul de muzeograf la colecţia Diverse, ocupându-se de obiectele de recuzită ritual, dar şi de piesele de port popular ce au aparţinut Familiei Regale, contribuind la clasarea lor. În anul 2017 a devenit responsabil de colecţia de Port Popular, având în grijă peste 20.000 de piese de costum tradiţional - cămăşi, catrinţe, fote, podoabe, haine din blană sau dimie. Datorită competenţelor în ceea ce priveşte costumul tradiţional a fost cooptat, în anul 2019, în cadrul Comisiei de Salvgardare a Patrimoniului Imaterial şi în grupul de lucru multinaţional pentru realizarea dosarului UNESCO "Arta cămăşii cu altiţă - element de identitate culturală în România şi Republica Moldova”. După aprobarea dosarului de către UNESCO, domnul Ilea face parte şi din comisia de monitorizare a elementului înscris. În 2023 a devenit devine expert în bunuri cu semnificaţie etnografică.

Reporter: Cum păstrăm ia, în continuare, ca un simbol naţional? Pentru că vedem că în acest moment piaţa internă şi internaţională a fost inundată de multe produse din India, din China şi Pakistan, şi că tradiţia începe să se piardă.

Silviu Ilea: Acum totul este relativ, pentru că povestea tradiţiei este una destul de complicată şi complexă, deoarece tradiţia nu înseamnă ceva mort, ci ceva viu, care este într-o permanentă schimbare. Noi, ca oameni de muzeu, ne raportăm în general la piesele din secolul XIX şi de la începutul secolului XX, considerându-le ca etaloane. Nu prea ştim ce exista înainte de secolul al XIX-lea, pentru că nu avem piese sau sunt extrem de rare. În perioada aceea, piesele de costum erau casante, folosite o generaţie sau cel mult două, după care reveneau naturii, deoarece se foloseau produse naturale. Cumva, ne raportăm ca etalon la secolul al XIX-lea - începutul secolului XX, dar şi în această perioadă costumul popular a suferit modificări. Odată cu fiecare generaţie piesele de costum erau îmbogăţite, unele forme de croi erau uitate, cum de exemplu este cămaşa cu mânecă răsucită de Vrancea sau Rucăr-Bran, pentru că nu mai erau la modă. Astăzi avem parte de aceeaşi poveste vie, în care poate piesele foarte vechi nu mai sunt la modă şi de asta trebuie să ne updatăm şi să găsim alte răspunsuri. Ce e drept, de o calitate deosebită, pentru că aceste cămăşi, de fapt reinterpretări de cămaşă tradiţională sunt de obicei realizate pe o pânză proastă, brodată la maşină şi copiază doar nişte patente de cămăşi tradiţionale, deci nu respectă nici materialele, nici croiul şi nici tipologiile ornamentale zonale. Suntem într-o evoluţie şi trebuie să găsim soluţii să explicăm oamenilor că un produs de calitate este mai sustenabil decât un produs în serie pe care îl porţi de trei ori şi apoi nu mai seamănă a nimic.

Reporter: Aţi spus că cele mai vechi cămăşi datează din secolul XIX.

Silviu Ilea: Avem şi câteva excepţii de secol XVIII, dar foarte puţine, fără a putea dezvolta tipologii.

Reporter: În aceste condiţii, cum explicaţi faptul ajungerii unor motive tradiţionale pe iile din secolul XIX? Multe dintre motivele tradiţionale de pe ii se regăsesc şi în ceramica românească din antichitate.

Silviu Ilea: Din punctul meu de vedere şi al multor specialişti din muzee nu poate exista o continuitate foarte clară a firului, ci mai degrabă nişte preferinţe ornamentale. De exemplu, pentru cusătura pe pânză ai nişte îngrădiri oferite de material şi de asta, în primul rând, motivele geometrice erau mult mai uşor de realizat pe cămăşi. Ulterior, în secolul XX a apărut şi acea broderie de tip goblen care prezenta stilizări florale şi nu numai. Deci, o continuitate clară, în linie dreaptă, nu există, din punctul meu de vedere, ci mai degrabă nişte preferinţe ornamentale şi nişte patenturi care sunt cumva în ADN-ul nostru.

• ”Cămăşile cu altiţă erau purtate numai în zilele de sărbătoare de către femei”

Reporter: Care a fost momentul în care ia românească a explodat pe plan internaţional? Este vorba despre faptul că fosta regină Maria a purtat şi promovat costumul naţional?

Silviu Ilea: Aceasta este una dintre filierele prin care cămaşa a devenit atât de populară. Să nu uităm că, de la mijlocul secolului XIX, când România avea nevoie de identitate naţională, s-au creat aceste costume naţionale. Deci nu vorbim despre costume tradiţionale, ci despre costume naţionale, ce reprezintă un ideal naţional şi nu o cutumă a unei comunităţi sau a unei zone. Şi în dosarul cămăşii cu altiţă, dar şi mult înainte, şi în bibliografia de specialitate s-a făcut foarte clar diferenţa între cămaşa tradiţională care era răspunsul unui melanj cultural zonal şi cămaşa naţională care este răspunsul unei nevoi de identitate naţională constituit printr-o amalgamare de motive, de tipuri de croi, care au format acest costum naţional foarte îndrăgit în primă fază de regina Elisabeta, apoi de regina Maria şi cumva de întreaga lume bună a oraşelor mari şi nu numai, a intelectualităţii din sate. Cumva, acest lucru s-a concretizat în foarte multe piese de costum naţional care aproape există în fiecare casă, fie ea tradiţională, fie ea de Bucureşti sau de oraş mare. Ulterior, în perioada comunistă apar acele centre în care se realizează cămăşi - să nu uităm de atelierele din Breaza, unde pe o pânză netradiţională se realizează motive tradiţionale copiind şi organizarea ornamentală dar şi preferinţele cromatice din lumea tradiţională. Deci continuitatea există şi, din 2018, ne-am chinuit - pentru că şi eu am fost parte a acestei comisii de integrare şi de realizare a dosarului cămăşii cu altiţă pentru UNESCO, în parteneriat cu Republica Moldova - să punem în valoare continuitatea şi mai ales povestea că aceste cămăşi cu altiţă încă se realizează în comunităţile tradiţionale, că membrii tineri ai comunităţilor tradiţionale sunt învăţaţi să realizeze în continuare aceste piese. Cumva aceasta este una din direcţiile dosarului cămăşii cu altiţă. O a doua direcţie cea a comunităţilor de aşa-zise şezători urbane, în care nu există continuitate dar femeile au dobândit cunoştinţele necesare realizării unei cămăşi de foarte bună calitate în oraşele mari ale României şi chiar în Diasporă. A fost de notat acest demers care a pornit în 2012 prin comunitatea "Semne cusute”, prin „La blouse roumaine”, care au dat un imbold de redescoperire a cămăşilor tradiţionale, atât cămăşi cu altiţă la care ne-am referit în acest dosar, dar şi a cămăşilor drepte care sunt o altă faţetă a piesei principale a costumului tradiţional. De ce? Pentru că aceste cămăşi cu altiţă erau purtate în mai toate zonele ţării în zilele de sărbătoare de către femei. Ce facem cu restul zilelor şi cu bărbaţii? În restul zilelor de lucru, majoritatea femeilor purtau cămăşi drepte, iar bărbaţii, fără nicio diferenţă, purtau cămăşi drepte pentru că asta era cutuma.

• "Costumul tradiţional trebuie lăsat în pace, să îşi urmeze cursul firesc”

Reporter: Pentru că aţi vorbit despre continuitate, aş dori să ne spuneţi ce amprentă şi-a pus regimul comunist asupra costumului popular, pe care l-a promovat agresiv de-a lungul respectivei perioade?

Silviu Ilea: Şi în acea perioadă au existat două direcţii. Direcţia tradiţională cu comunităţile tradiţionale în care s-a cusut în continuare în cutuma zonală, care au fost şi ele într-o evoluţie, dar cumva respectând canoanele zonale. Au existat şi celelalte tipuri de cămăşi purtate la diverse festivaluri gen Cântarea României care erau realizate nu industrial, ci semi-industrial. Pânza la aceste cămăşi nu mai era ţesută în casă, dar era de calitate, în timp ce broderia era realizată în atelier cu mâna de către femei, continuând povestea tradiţională. Cu alte cuvinte, sistemul comunist a avut o faţetă bună şi una rea pentru că a introdus aceste centre foarte mari în care se poate vorbi despre o producţie în masă a unor cămăşi, de prezenţa în magazinele de artizanat a acestor cămăşi, unele dintre ele purtate chiar în comunităţile tradiţionale. Adică femeia mergea la oraş, îşi cumpăra o cămaşă mai deosebită de la artizanat şi o purta ca piesă componentă a costumului tradiţional zonal. Dar cumva pe de altă parte aceste centre de producţie şi aceste comunităţi - cum ar fi Breaza, dar şi multe altele - lucrau pe comandă şi au întreţinut această artă a realizării cămăşilor. Practic vorbim despre un imbold asupra lumii tradiţionale de a-şi păstra cutumele căpătând forme noi.

Reporter: Cum salvăm cămaşa tradiţională în actualul context contemporan, cu inovaţie, tehnologie, inteligenţă artificială?

Silviu Ilea: După cum am spus de la început, dacă costumul a fost permanent supus schimbărilor - iar astăzi, dovadă că acest costum este viu sau că piesele de costum sunt vii şi fac parte din acest patrimoniu imaterial al zonei noastre şi al României -, cred că povestea lor este să fie lăsate în pace, să îşi urmeze cursul firesc. Cei care îşi doresc cămăşi din China să şi le ia din China, pentru că până la urmă vor învăţa că sunt de proastă calitate şi, decât să investeşti în cinci bluziţe, mai bine îţi cumperi una de la meşterii locali sau îţi faci singur una, pentru că în zilele noastre tehnologia respectivă poate fi uşor accesată şi învăţată de pe telefonul mobil sau de pe orice alt device. Acum avem acces la o mulţime de informaţii privind modul cum îţi poţi face de la A la Z o cămaşă tradiţională, cu un aport financiar destul de mic, deoarece pânza este relativ ieftină în comparaţie cu munca depusă, iar materialele sunt din ce în ce de mai bună calitate comparativ cu cele din secolul XIX, adică avem mătase naturală, fir metalic, paiete bune, metalice, mărgele de foarte bună calitate, foarte mici, de sticlă. Pentru că, de exemplu în anii 70-80, 90, chiar 2000 lipseau de pe piaţă, deoarece nu existau firme care să le aducă din străinătate. Dar după 2012 şi după această "nebunie” cu "Semnele cusute” şi cu ”La blouse roumaine”, şi-au dat seama că există o piaţă de desfacere şi în România şi astăzi avem la dispoziţie materiale senzaţionale, de o calitate incredibilă. Pe baza acestora şi a accesului la informaţie, chiar dacă nu ai pus niciodată mâna pe ac, în vreo patru-cinci luni de cercetare îţi poţi construi şi coase propria cămaşă, fără nicio problemă.

Reporter: Vă mulţumim.