Blocada din Hormuz are urmări globale

Închiderea Strâmtorii Hormuz de către forţele iraniene reprezintă un eveniment cu efect sistemic asupra economiei globale, în special asupra Asiei. Potrivit datelor ce se află pe site-ul Agenţiei Internaţionale pentru Energie, blocada elimină din circuitul internaţional aproximativ 20 de milioane de barili de petrol pe zi, plasând sub presiune directă securitatea energetică a marilor economii asiatice şi europene. În paralel, o reducere estimată la 20% a livrărilor mondiale de gaz natural lichefiat (LNG) amplifică riscul stagnării industriale şi al apariţiei unor dezechilibre energetice interne în statele puternic dependente de importuri. În faţa acestei situaţii, factorii de decizie politică şi investitorii sunt confruntaţi cu o ruptură bruscă a lanţurilor logistice regionale şi cu blocarea uneia dintre cele mai importante rute maritime care conectează Orientul Mijlociu de spaţiul Indo-Pacific.

Strâmtoarea Hormuz este o cale navigabilă îngustă între Iran, la nord, şi Oman, la sud. Aceasta leagă Golful Persic de Golful Oman şi de Marea Arabiei, care este mai vastă. În punctul său cel mai îngust are o lăţime de aproximativ 39 de kilometri, deşi rutele de navigaţie pentru petroliere au o lăţime de doar aproximativ 3 kilometri în fiecare direcţie. Strâmtoarea este ceea ce analiştii numesc un punct de blocare: un pasaj îngust pe o rută comercială majoră, fără o alternativă practică.

Golful Persic nu are altă ieşire la mare, iar capacitatea conductelor terestre poate transporta doar o fracţiune din volumele care se deplasează pe nave. Nu există o rută ocolitoare echivalentă. Strâmtoarea Hormuz reprezintă cel mai important punct de strangulare maritim pentru transportul petrolului la nivel mondial, prin care tranzitează o cincime din totalul lichidelor petroliere consumate global. În 2024, media zilnică a fost de 20 de milioane de barili, nivel menţinut şi la începutul anului 2025. În plus, prin acest coridor circulă circa 20% din comerţul global cu GNL, în special din perimetrul North Field din Qatar. Potrivit estimărilor Agenţiei Internaţionale pentru Energie, cererea mondială de petrol a ajuns la 104,87 milioane de barili pe zi, în februarie 2026.

• China, una dintre principalele beneficiare ale traficului cu hidrocarburi prin Strâmtoarea Hormuz

Economiile asiatice, în special China, India, Japonia şi Coreea de Sud, absorb peste 80% din ţiţeiul care tranzitează strâmtoarea. În 2025, China a atins un nivel record al importurilor de ţiţei, de 11,6 milioane de barili pe zi, o parte consistentă provenind din Orientul Mijlociu. Potrivit informaţiilor publicate de Administraţia americană a Informaţiilor Energetice, China, India, Japonia şi Coreea de Sud au reprezentat împreună, în anul 2024, aproximativ 69% din totalul fluxurilor de ţiţei din Hormuz, India şi China importând aproximativ jumătate din totalul ţiţeiului necesar pentru fiecare dintre cele două state, prin această rută. În 2024, SUA au transportat prin strâmtoare aproximativ 7% din importurile totale de ţiţei şi condensat şi 2% din consumul de lichide petroliere.

Conform datelor publicate de site-ul Intellinews, Iranul, al treilea cel mai mare producător din OPEC, a exportat în ultimele luni prin Strâmtoarea Hormuz aproximativ 1,5 milioane de barili de petrol pe zi, aproape în totalitate ajungând în China.

În cazul unei blocade, aşa cum este acum, capacităţile alternative de transport sunt insuficiente în raport cu volumul blocat. Conducta saudită Est-Vest poate transporta până la 7 milioane de barili pe zi, iar conducta Abu Dhabi-Fujairah asigură un flux de aproximativ 1,5 milioane de barili zilnic. Împreună, aceste rute acoperă mai puţin de 40% din traficul regional de export, ceea ce înseamnă că cea mai mare parte a producţiei din Golf rămâne blocată de decizia Teheranului.

• 3000 de nave în zona strâmtorii, din care peste 700 sunt tancuri petroliere

Potrivit datelor publicate de agenţia turcă de presă Anadolu, ieri, peste 700 de tancuri petroliere aşteptau să intre şi să iasă din Strâmtoarea Hormuz. În schimb, site-ul britanic ITV.com estima ieri că peste 3.000 de nave sunt blocate în jurul strâmtorii, dintre care aproximativ 150 sunt petroliere. „Numărul petrolierelor este de aproximativ două ori mai mare decât de obicei, potrivit firmei de date şi analiză Kplr, ceea ce indică o oprire a mişcărilor comerciale, deoarece navele nu au unde să se ducă”, afirmă jurnaliştii britanici ai sursei citate.

Conform Al Jazeera, care citează datele privind monitorizarea navelor existente pe platforma MarineTraffic, petrolierele sunt grupate în apele deschise din largul coastelor principalilor producători de petrol din Golf, inclusiv Irak şi Arabia Saudită, precum şi ale gigantului GNL, Qatar.

Sursa citată mai arată că, imediat după închiderea strâmtorii, compania energetică de stat din Qatar, care este şi cel mai mare producător de GNL din lume, QatarEnergy, a anunţat că a oprit producţia de GNL, după ce instalaţiile sale operaţionale din Ras Laffan şi Mesaieed au fost afectate, ceea ce a dus la creşterea preţurilor la gaze în Europa şi Asia. La scurt timp după anunţ, preţurile angro de referinţă ale gazelor naturale din Olanda şi Marea Britanie au crescut cu aproape 50%, în timp ce preţurile de referinţă ale GNL-ului din Asia au crescut cu aproape 39%.

Pentru China, impactul este major: aproximativ jumătate din importurile sale de petrol tranzitează Strâmtoarea Hormuz. O întrerupere prelungită, mai mare de 14 zile, ar putea afecta producţia industrială şi stabilitatea reţelelor energetice, cu posibile consecinţe asupra creşterii economice din actualul exerciţiu financiar, arată sursa citată.

Practic, prin închiderea traficului comercial naval în Strâmtoarea Hormuz, China pierde sursa principală de aprovizionare cu hidrocarburi, după ce a pierdut-o pe cea secundară - Venezuela - după ce SUA au preluat controlul exporturilor din ţara sud-americană şi a rămas cu sursa terţiară de aprovizionare, Federaţia Rusă, care ar trebui să îşi dubleze capacitatea de furnizare de 2 milioane de barili pe zi (potrivit datelor publicate de Reuters în 16 februarie) către respectiva ţară asiatică.

Cu toate acestea, potrivit informaţiilor publicate de Sunday Guardian, China menţine stocuri strategice mari şi rute de aprovizionare diversificate şi, de aceea, analiştii economici cred că aceste amortizoare ar putea atenua şocul imediat, deşi perturbările prelungite ar pune în continuare la încercare securitatea energetică a ţării.

Dacă luăm în considerare faptul că primele efecte ale închiderii traficului naval prin strâmtoarea Hormuz se vor face simţite în China abia după două săptămâni şi ne raportăm la declaraţia de luni seară a preşedintelui Donald Trump care a spus că războiul din Iran "va dura patru sau cinci săptămâni ori atât timp cât va fi nevoie”, este posibil ca prelungirea conflictului să fie în beneficiul SUA, care va retrograda economic principalul competitor al său din Asia.

• Japonia şi Coreea de Sud, dependente de importul de ţiţei din Golful Persic

Sursa citată susţine că cele mai mari probleme cauzate de închiderea traficului naval prin Strâmtoarea Hormuz le-ar avea Japonia şi Coreea de Sud, care se bazează în mare măsură pe petrolul din Golful Persic. Regiunea furnizează aproximativ 75% din importurile de petrol ale Japoniei şi peste 70% din importurile Coreei de Sud.

Informaţia respectivă este furnizată şi de pagina Marketsday de pe reţeaua X, care afirmă că o închidere prelungită a Strâmtorii Hormuz ar fi devastatoare pentru economia Japoniei, având în vedere dependenţa sa covârşitoare de aprovizionarea cu energie din Orientul Mijlociu. În ceea ce priveşte gazul natural lichefiat (LNG-ul), expunerea acestor state asiatice este mai mică în comparaţie cu Asia de Sud. Coreea de Sud ia din Qatar şi Emiratele Arabe Unite doar 14% din gazul necesar, în timp ce Japonia ia doar 6%. Cu toate acestea, ambele ţări deţin stocuri limitate de LNG: Coreea de Sud are aproximativ 3,5 milioane de tone în rezervă, iar Japonia deţine aproximativ 4,4 milioane de tone, suficiente pentru a acoperi doar două până la patru săptămâni de cerere stabilă.

Practic, Japonia ar trebui să caute rute de transport alternative, mai lungi (de exemplu, în jurul Africii), adăugând săptămâni la timpii de tranzit şi crescând brusc costurile. Mai mult, preţurile mai mari la petrol şi LNG ar afecta costurile energiei electrice, transportului şi producţiei şi ar exista o tensiune asupra balanţei comerciale, în sensul că factura de import a Japoniei ar creşte, agravând balanţa contului curent. Sursa citată susţine că am putea să asistăm şi la o încetinire industrială şi la confruntarea cu reduceri de producţie ale sectoarelor mari consumatoare de energie, precum oţelul, produsele chimice şi industria auto.

Site-ul binance.com nota ieri că „experţii japonezi avertizează că o blocadă prelungită a acestei rute maritime critice ar putea duce la o reducere de 3% a PIB-ului Japoniei”.

Numai că secretarul-şef al Cabinetului nipon, Minoru Kihara, a declarat, ieri, potrivit site-ului nippon.com, că guvernul de la Tokyo a stocat ţiţei şi produse petroliere pentru 146 de zile, în timp ce sectorul privat are stocuri pentru 101 zile şi o rezervă comună a ţărilor producătoare de petrol pentru şapte zile, pentru un total de 254 de zile. De asemenea, companiile de energie şi gaze din Japonia au stocuri de gaze naturale lichefiate echivalente cu aproximativ trei săptămâni de consum naţional, a mai spus oficialul pentru sursa citată.

În ceea ce priveşte Coreea de Sud, un oficial din cadrul Ministerului Comerţului, Industriei şi Resurselor din guvernul de la Seul a declarat pentru Korea JoongAng Daily, privind importurile de ţiţei: „Gestionăm cu atenţie stocurile existente şi revizuim creşterea importurilor din Statele Unite şi Australia, ţări alternative la Orientul Mijlociu”.

Sursa citată precizează că guvernul coreean analizează şi opţiunea de a redirecţiona volumele produse în străinătate înapoi în Coreea.

„Ţiţeiul rafinat în fabricile noastre străine, cum ar fi cel din Vietnam, este în general vândut local, dar ne gândim să-l aducem acasă”, a declarat un reprezentant al Corporaţiei Naţionale de Petrol din Coreea pentru sursa citată.

Rezervele Coreei includ stocurile guvernamentale echivalente pentru 117,1 zile de consum şi stocurile din sectorul privat care acoperă încă 104,1 zile, însumând împreună aproximativ şapte luni.

„Guvernul nu prevede o urgenţă imediată, având în vedere că rezervele se ridică la aproximativ 200 de zile de ţiţei şi gaze, dar autorităţile lucrează pentru a asigura rute alternative de aprovizionare”, a declarat ieri deputatul Han Jeoung-ae, preşedintele comitetului de politici al Partidului Democrat, conform sursei citate.

The Korea Times precizează că Institutul de Cercetare Hyundai a estimat că, într-un scenariu de război prelungit, în care ţiţeiul s-ar vinde în medie cu 100 de dolari pe baril, „rata de creştere economică a Coreei ar scădea cu cel puţin 0,3 puncte procentuale”, în timp ce „inflaţia de consum ar creşte cu 1,1 puncte procentuale”.

• Cine acoperă deficitul de 20 de milioane de barili pe zi?

Potrivit surselor citate, în perioada următoare, atât timp cât continuă conflictul din Iran, ar trebui monitorizaţi mai mulţi indicatori. Primul priveşte evoluţia utilizării rezervelor strategice de petrol de către statele membre ale Agenţiei Internaţionale pentru Energie, pentru compensarea deficitului zilnic de 20 de milioane de barili. Al doilea se referă la activitatea navală iraniană şi eventuale operaţiuni de minare în culoarul navigabil de 21 de mile al Strâmtorii Hormuz. Un alt indicator este volumul redirecţionat prin conductele Est-Vest şi Abu Dhabi-Fujairah către terminalele din Marea Roşie şi Golful Oman.

Pe termen scurt, scenariul dominant este cel al unui şoc energetic sever, însoţit de invocarea forţei majore de către marii producători din Golf. Dacă accesul prin Strâmtoarea Hormuz nu este restabilit în intervalul de 14 zile, Asia ar putea înregistra o contracţie semnificativă a producţiei industriale, iar costurile transportului maritim global ar creşte abrupt.

Pe termen lung, blocada determină o reevaluare profundă a fiabilităţii Golfului Persic ca furnizor stabil de energie. Conflictul evidenţiază vulnerabilitatea lanţurilor de aprovizionare concentrate geografic şi necesitatea descentralizării producţiei energetice. Pentru companiile multinaţionale, adaptarea presupune creşterea stocurilor strategice şi reducerea dependenţei de un singur coridor de tranzit pentru componentele critice.

La nivel structural, criza accelerează eforturile statelor de a reduce dependenţa de combustibilii fosili din Orientul Mijlociu. Investiţiile în energie nucleară, surse regenerabile şi infrastructură energetică naţională ar putea creşte, modificând arhitectura comerţului energetic internaţional în următorul deceniu.