Agricultura românească în impas: prea mulţi fermieri, prea puţină performanţă

Structura proprietăţii agricole din România este imaginea unei crize profunde care explică de ce o ţară cu un potenţial uriaş, primul exportator de grâu din Uniunea Europeană, nu reuşeşte să-şi valorifice resursele, se arată într-un articol publicat la finalul săptămânii trecute de site-ul agroinform.hu.

Sursa citată precizează că dimensiunea medie a unei ferme româneşti este de doar 4 hectare, comparativ cu 30 hectare în Ungaria şi 70 hectare în Franţa, şi că această fragmentare a terenurilor a dus la o agricultură polarizată, dominată de două extreme: ferme mici de câteva hectare, care abia supravieţuiesc, şi exploataţii uriaşe de zeci de mii de hectare, deţinute în mare parte de companii sau investitori străini.

În mijlocul acestor două lumi lipseşte veriga cea mai importantă - ferma de familie de dimensiuni medii - care în alte ţări europene asigură stabilitate, eficienţă şi un echilibru economic în mediul rural. În absenţa ei, producţia este ineficientă, satul românesc se goleşte, iar veniturile din agricultură se concentrează în tot mai puţine mâini.

Potrivit autorului articolului din presa maghiară, această structură distorsionată a luat naştere în timp, pe fondul lipsei de politici coerente şi al unei legislaţii permisive. În ultimele două decenii, ţara noastră a deschis complet piaţa terenurilor agricole, permiţând companiilor şi investitorilor din alte state să cumpere liber suprafeţe imense. Rezultatul este vizibil: conform unui studiu al Comisiei Europene, 40% din terenurile agricole înregistrate, adică aproximativ 6 milioane hectare, sunt deţinute de cetăţeni străini sau companii din alte state.

De exemplu, compania Al Dhara din Emiratele Arabe Unite controlează singură 60.000 de hectare, iar mii de hectare au fost cumpărate de investitori italieni, austrieci, olandezi sau din Orientul Mijlociu, precum şi de bănci şi fonduri de investiţii internaţionale.

Sursa citată mai susţine că, pe lângă dezechilibrul proprietăţii, ţara noastră se confruntă cu o altă problemă majoră: lipsa fermelor mijlocii, lipsă ce a blocat dezvoltarea unei industrii alimentare solide. Materia primă - grâu, porumb, floarea-soarelui - pleacă din ţară în stare brută, iar produsele finite se întorc din import, la preţuri de câteva ori mai mari. Agricultura românească exportă volume, dar nu valoare adăugată. De aceea, deşi România este unul dintre cei mai mari exportatori de cereale ai Uniunii Europene, economia rurală rămâne slabă, iar balanţa alimentară este negativă.

Această situaţie paradoxală este accentuată de faptul că o mare parte din terenurile agricole nici măcar nu sunt înregistrate, devenind astfel neeligibile pentru subvenţii europene. Fermierii mici, care deţin suprafeţe insuficiente pentru a concura pe o piaţă modernă, sunt lipsiţi de mijloace pentru mecanizare şi acces la tehnologie. În acelaşi timp, marile exploataţii, de obicei finanţate din exterior, dispun de capital şi know-how, consolidându-şi poziţia pe piaţă şi accentuând dezechilibrul.

Ţara noastră deţine a şasea cea mai mare suprafaţă agricolă din Uniunea Europeană, cu peste 15 milioane hectare de teren arabil şi o forţă de muncă numeroasă în agricultură, mai precizează sursa citată. Teoretic, aceste resurse ar trebui să o transforme într-un model de performanţă agricolă. În practică însă, lipsa de coerenţă, fragmentarea terenurilor şi absenţa unui sector de prelucrare competitiv au transformat acest potenţial într-un paradox economic. Exportăm grâu, orz şi porumb în Egipt şi Orientul Mijlociu, dar importăm o parte din alimentele de bază, depinzând tot mai mult de pieţele externe pentru satisfacerea propriului consum.

Fragmentarea proprietăţii este, aşadar, punctul central al blocajului agricol românesc. Jurnaliştii de la Budapesta susţin că, fără o consolidare reală a fermelor, fără politici care să încurajeze formarea unei clase de fermieri mijlocii, agricultura românească va rămâne vulnerabilă, ineficientă şi incapabilă să concureze pe piaţa europeană. Iar până când nu se va regândi acest model de dezvoltare, România va continua să deţină pământ mult, dar rezultate puţine.