ANALIZA 2025: Cadranul democraţiei nu arată ora - mecanismul statului este defect

Aderenţa populaţiei la democraţie este în reflux, chiar dacă utilizarea mecanismelor democratice rămâne ridicată sau creşte în contexte de criză.

În România ultimilor ani, această afirmaţie nu mai descrie doar o tensiune de percepţie, ci un paradox instituţional, produs şi amplificat de evenimente concrete.

După un deceniu de demobilizare electorală, participarea la vot a crescut vizibil, în timp ce încrederea în democraţie ca regim şi în instituţiile sale centrale a continuat să se erodeze, atingând minime istorice.

Datele electorale indică o remobilizare procedurală. La alegerile parlamentare, prezenţa a coborât la 31,9% în 2020 - minimul istoric post-decembrist - pentru ca în 2024 să urce la aproximativ 52,5%, potrivit datelor oficiale ale Autorităţii Electorale Permanente şi Biroului Electoral Central. La alegerile prezidenţiale, participarea în turul al doilea a crescut de la 54,86% în 2019 la circa 65% în 2025, conform aceloraşi surse. Din punct de vedere formal, accesul democratic la decizie este utilizat mai intens decât în ciclurile electorale precedente.

În acelaşi interval însă, indicatorii sociologici arată o deteriorare continuă a încrederii în democraţie şi în instituţiile sale reprezentative. Sondajele realizate de INSCOP Research în perioada 2023-2025 indică niveluri extrem de scăzute ale încrederii: Parlamentul este creditat cu încredere de doar 14-15% dintre respondenţi, iar Guvernul de aproximativ 20%. Datele sunt convergente cu Eurobarometrele Comisiei Europene, care arată că mai puţin de o treime dintre români se declară mulţumiţi de modul în care funcţionează democraţia, România situându-se constant sub media Uniunii Europene.

Aceeaşi sursă sociologică consemnează creşterea evaluărilor favorabile pentru repere autoritare, incompatibile cu adeziunea democratică: 55,8% dintre cetăţenii români consideră regimul comunist „mai degrabă un lucru bun”, 48,4% afirmă că se trăia mai bine înainte de 1989, iar 66,2% îl evaluează pozitiv pe Nicolae Ceauşescu (sondaje INSCOP, publicate de AGERPRES şi preluate de presa centrală). Aceste rezultate indică o comparaţie defavorabilă prezentului democratic, în termeni de ordine, eficienţă şi autoritate.

Juxtapunerea acestor serii de date ar fi putut rămâne, până recent, în registrul unui paradox sociologic. Anularea alegerilor din 2024 schimbă însă natura problemei. Pentru prima dată după 1989, un proces electoral a fost invalidat instituţional, iar votul exprimat a fost lipsit de efect politic. Indiferent de justificările juridice invocate, acest episod a produs o ruptură de legitimitate democratică, consolidând percepţia deja răspândită că regulile jocului pot fi suspendate sau reinterpretate atunci când rezultatul devine inconvenient. Din acest moment, neîncrederea difuză s-a transformat în suspiciune sistemică.

În acest context, creşterea participării electorale ulterioare nu poate fi citită ca un semn de recuperare a adeziunii democratice, ci ca o reacţie defensivă. Votul este utilizat mai frecvent, nu ca expresie a încrederii, ci ca instrument de avarie, activat în contexte de criză, polarizare şi frică socială - inclusiv frica explicită de anulare sau golire de conţinut a rezultatului electoral.

Acest clivaj este vizibil şi în curentele de opinie articulate public, atât politic, cât şi mediatic. În plan instituţional, Nicuşor Dan a semnalat explicit, în intervenţii publice preluate de AGERPRES, pericolul nostalgiei autoritare şi al erodării încrederii în mecanismele democratice. În contrapondere, lideri politici suveranişti precum George Simion promovează teza unei democraţii „confiscate de elite”, relativizând rolul instituţiilor reprezentative şi legitimitatea procedurilor constituţionale, iar Călin Georgescu formulează o respingere explicită a democraţiei liberale, prezentată drept construcţie artificială, substituibilă printr-o ordine naţională organică, cu accente autoritare.

Aceste poziţionări sunt amplificate de o parte a mass-mediei, unde anumiţi lideri de opinie joacă mai degrabă un rol de propagandă politică decât unul de analiză critică. Comentatori precum Ion Cristoiu, Marius Tucă şi Anca Alexandrescu se poziţionează constant în zona discursului suveranist sau în susţinerea necritică a lui Călin Georgescu, fiind refractari la comentarii, contraargumente şi dezbateri rezonabile, şi contribuind la delegitimarea instituţiilor democratice în favoarea unui narativ anti-sistem. Audienţa acestor mesaje explică parţial rezonanţa socială a neîncrederii deja măsurate sociologic.

În aceste condiţii, refluxul adeziunii democratice nu mai poate fi explicat doar prin factori culturali sau economici, ci trebuie analizat ca efect al unei fracturi instituţionale concrete, produsă de anularea alegerilor din 2024. De aici porneşte analiza cauzelor profunde ale paradoxului românesc actual: democraţie utilizată intens, dar tot mai puţin legitimată.

I. Anularea alegerilor din 2024 şi ipoteza paraliziei instituţionale

Anularea alegerilor din 2024 a fost justificată public prin invocarea unor riscuri grave pentru securitatea procesului democratic, inclusiv prin referiri la ingerinţe externe şi război informaţional. Dincolo de absenţa unei explicaţii oficiale coerente şi verificabile, un fapt rămâne incontestabil: reacţia statului a fost fragmentară, opacă şi lipsită de mecanismele clasice de legitimare democratică. Această situaţie impune examinarea unei ipoteze inconfortabile, dar inevitabile: aceea a paraliziei interne a capacităţii de reacţie a statului.

O ipoteză-limită, care nu poate fi afirmată ca fapt, dar nici ignorată analitic, este aceea că serviciile speciale ar fi fost vulnerabilizate sau penetrate parţial de puterea ostilă care a intervenit în procesul electoral. O asemenea situaţie ar explica de ce avertismentele au rămas generale, de ce probele nu au fost articulate public nici măcar într-o formă declasificată şi de ce explicaţiile au fost dispersate între instituţii, fără a se coagula într-o naraţiune oficială stabilă. Într-un asemenea scenariu, statul nu mai este doar confruntat cu o ameninţare externă, ci cu imposibilitatea de a reacţiona democratic la ea, deoarece propriile instrumente de reacţie sunt compromise sau contestabile.

Această ipoteză explică paralizia, dar nu o legitimează. Dacă serviciile de informaţii sunt penetrate sau sever vulnerabilizate, ele nu mai pot funcţiona ca sursă de autoritate democratică. Invocarea secretului, în lipsa unor mecanisme alternative de control şi validare - audit extern, internaţionalizare, control parlamentar real - nu protejează democraţia, ci o suspendă simbolic. În acest punct, anularea alegerilor nu mai apare ca un act de apărare a ordinii constituţionale, ci ca o decizie de avarie luată într-un cadru instituţional deja slăbit.

Tranziţia către problema de fond este inevitabilă. Chiar şi în ipoteza penetrării serviciilor speciale, rămâne întrebarea esenţială: de ce statul român era vulnerabil la un asemenea nivel? Răspunsul nu ţine exclusiv de securitate, ci de funcţionarea internă a statului de drept.

II. Nefuncţionarea statului de drept ca teren fertil al crizei democratice

Nicio ingerinţă externă nu poate produce efecte decisive într-un stat în care legea este aplicată consecvent, iar instituţiile îşi exercită autoritatea cu predictibilitate. Vulnerabilitatea României nu este, în primul rând, geopolitică, ci instituţională şi morală. Avem de-a face cu o nefuncţionare cronică a statului de drept, uneori până la inversarea lui: cei investiţi să aplice legea ajung să o încalce, fără a suporta consecinţe proporţionale şi rapide.

Cazurile devenite publice în ultimii ani nu pot fi tratate ca simple excepţii. Un vameş din Suceava implicat în contrabandă cu ţigări folosind chiar maşina vamii; un poliţist prins furând dintr-un magazin; un echipaj de ambulanţă care abandonează un pacient în zăpadă; angajaţi ai unor azile care sustrag mâncarea bătrânilor; educatoare care agresează copii de grădiniţă; medici care asistă pasiv la moartea unor pacienţi salvabili sau sunt suspectaţi că grăbesc decesul pentru prelevare de organe. Toate aceste situaţii indică nu derapaje individuale izolate, ci un tipar de degradare a autorităţii legii.

Elementul comun nu este doar comiterea faptelor, ci impunitatea sau sancţiunea întârziată, simbolică, incapabilă să producă efect preventiv. Legi există, condamnări există, dar aplicarea lor este fragmentară, selectivă şi adesea lipsită de consecinţe reale. În acest context, statul de drept încetează să mai fie perceput ca garant al ordinii şi devine o ficţiune procedurală, tolerată atâta timp cât nu deranjează interesele celor care o încalcă.

Această realitate explică de ce războiul hibrid rusesc găseşte în România un teren favorabil. El nu creează neîncrederea, ci o exploatează. Nu inventează cinismul social, ci îl amplifică. Când cetăţenii văd zilnic că legea nu funcţionează, că vinovaţii îşi continuă viaţa nestingheriţi şi că instituţiile sunt incapabile să-şi impună autoritatea morală, orice discurs anti-sistem devine credibil, indiferent de sursa lui.

Într-un asemenea context, anularea alegerilor din 2024 capătă o semnificaţie mult mai gravă. Într-un stat de drept funcţional, o decizie excepţională poate fi absorbită. Într-un stat de drept deja compromis, ea devine confirmarea finală a arbitrarului. Mesajul implicit transmis societăţii este devastator: dacă legea nu funcţionează în viaţa de zi cu zi şi dacă nici votul nu este sigur, atunci nimic din ordinea democratică nu mai este garantat.

Când statul nu mai garantează aplicarea legii, iar instituţiile nu mai inspiră autoritate morală, votul rămâne ultimul mecanism accesibil. Nu ca expresie a libertăţii, ci ca formă de autoapărare civică.

III. Consecinţele votului defensiv

Legitimarea discursurilor autoritare

Votul defensiv nu este o alegere între programe, ci o fugă din haos spre o personalitate care promite ordine.

Acest mecanism se vede în sprijinul acordat liderilor care nu propun politici publice detaliate, ci oferă certitudini simbolice. Călin Georgescu nu prezintă un program guvernamental coerent, dar promite refondarea ordinii sociale prin autoritate, disciplină şi voinţă naţională. George Simion mobilizează electoral prin confruntare directă cu „sistemul”, sugerând că simpla înlocuire a elitelor ar restabili ordinea pierdută.

În acelaşi registru, apelul recurent la figuri providenţiale din trecut - invocarea lui Nicolae Ceauşescu ca simbol al „ordinii” - funcţionează nu ca opţiune ideologică, ci ca reacţie la dezordinea prezentului. Electoratul nu validează comunismul ca doctrină, ci autoritatea ca antidot la haos. În toate aceste cazuri, criteriul de selecţie nu este compatibilitatea democratică, ci promisiunea unei ordini rapide, chiar cu preţul relativizării regulilor.

Slăbirea ideii de regulă comună

Anularea alegerilor din 2024 a rupt percepţia stabilităţii regulii electorale. Procedura fundamentală a democraţiei a devenit revocabilă în percepţia publică: dependentă de rezultat, nu de principiu. Consecinţa este utilizarea instrumentală a regulilor, acceptate când confirmă o aşteptare şi contestate când o contrazic. Democraţia încetează astfel să mai funcţioneze ca ordine împărtăşită şi se fragmentează într-un set de proceduri aplicate selectiv.

Confuzia dintre voinţă şi putere

În absenţa autorităţii morale a instituţiilor, voinţa electorală este confundată cu puterea nelimitată de a decide. Mandatul democratic este interpretat ca autorizare totală, iar controlul constituţional şi separaţia puterilor sunt reetichetate drept obstacole. Ceea ce este dorit devine automat legitim, iar limitarea puterii este stigmatizată. Democraţia se transformă astfel într-un mecanism de transfer al puterii brute, vulnerabil la captură şi abuz.

IV. Uzura democraţiei când nu este susţinută de un stat de drept

România nu traversează o criză de participare democratică, ci o criză de legitimitate a democraţiei. Cetăţenii votează, uneori mai mult ca înainte, dar nu pentru că au recâştigat încrederea în reguli, ci pentru că nu mai au încredere în instituţiile care ar trebui să le aplice. Anularea alegerilor din 2024 a cristalizat această ruptură: nu a creat neîncrederea, ci a făcut-o vizibilă şi ireversibilă.

Problema centrală nu este ascensiunea discursurilor autoritare, ci terenul pe care acestea devin credibile. Când statul de drept funcţionează selectiv, când legea nu produce consecinţe previzibile, iar regulile pot fi relativizate, democraţia rămâne o procedură fără autoritate morală. În acest cadru, votul nu mai este expresia libertăţii, ci un reflex de autoapărare; nu mai validează reguli comune, ci caută o putere care să oprească dezordinea.

De aici decurge confuzia periculoasă dintre voinţă şi putere, dintre mandat şi autoritate nelimitată. Democraţia nu se prăbuşeşte prin respingere explicită, ci prin uzură internă, prin incapacitatea statului de a-şi onora propria promisiune: aplicarea egală a legii. Atâta vreme cât această promisiune rămâne neîmplinită, nicio mobilizare electorală nu poate repara ruptura.

Miza reală nu este salvarea democraţiei ca procedură, ci reconstrucţia statului de drept ca ordine funcţională şi credibilă. Fără aceasta, democraţia va continua să fie folosită, dar nu va mai fi crezută.