Bolnavul, simptomele şi leacul

Bolnavul nostru cel de toate zilele este guvernarea. La rîndul ei, doar un aspect, o latură, o proiecţie, ”o manifestare” a politicii, în general. Ca să înţelegem bolile de care suferă în România activitatea socială şi instituţiile responsabile de guvernare, trebuie să ne uităm atît la ”constituţia” bolnavului, cît şi la simptomele care indică disfuncţionalităţi, malformaţii şi nu de puţine ori aberaţii patologice. După aceea, dacă baba-i pricepută, caută vreo iarbă de leac în basmaua ei, legată grijuliu la gură cu şapte noduri! Şi, Doamne ajută! Să fie de leac şi babii un colac! Dacă bolnavul trăieşte, înseamnă că a mai avut zile. Dacă nu, atunci, nu!

Constituţia României, croită după mintea şi puţina ştiinţă despre democraţie a unor capete călite la focul sacru al ”totalitarismului ceauşist”, este făcută pentru a satisface cerinţele de optim nu ale unei societăţi care pune mai presus de orice democraţia, libertatea individuală, respectul faţă de lege, coerenţa şi consistenţa socială, justiţia ca instituţie a Dreptului şi a Dreptăţii, moderarea conflictualităţii, obiectivele dezvoltării sociale şi individuale, ci pe cele ale unei dictaturi - ”democratice”, desigur. Cît mai stabilă şi cît mai puţin supusă controlului sau influenţei corective a oricui şi mai ales a cetăţeanului. Pentru asta, este suficient să vopseşti gardul pe dinafară cu pic de: ”alegeri libere”, ”drepturile cetăţeneşti”, ”separaţia puterilor”, care nici vorbă să fie separate şi nici să se controleze reciproc în mod eficient. În rest, cît cuprinde, autoritarism instituţional, dominaţia absolută a statului asupra cetăţeanului, justiţie la comandă politică ori după punga împricinatului, golirea de conţinut a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, oprimarea oricărei dinamici politice sau sociale care ar putea să pună în dificultate baza şi stabilitatea regimului de dictatură. Cîteva exemple, doar, ca să nu pierdem prea multă vreme. Ne plîngem că alde ”Iohannis cel Fără de Cuvinte”, iar acum ”Nicuşor din Foişor” n-au făcut mai nimic după ce au ajuns şi au stat bine mersi în fruntea bucatelor, la Cotroceni. N-au făcut nimic pentru îmbunătăţirea situaţiei şi a demersurilor de guvernare, vreau să zic. Iohannis a început mandatele cu ”Jos PeSeDe-ul” după care şi-a dat înalta binecuvîntare pentru o solidă ”coaliţie a duşmanilor” PSD-PNL Dar, de... ce să faci, dacă contrariile se atrag... nu-i vina lui, aşa ne învaţă ştiinţa ocultă! Aşa cereau ”enteresele superioare ale ţării”. N-avem decît să ne plîngem de ceea ce fac şi mai ales de ceea ce nu fac cei pe care îi trimite votul direct, majoritar, la Cotroceni, cît vrem şi cît poftim. Atîta vreme cît nu ne hotărîm şi nu specificăm în Constituţie dacă vrem o republică prezidenţială sau una parlamentară, dacă instituim un supra-preşedinte supra-şef al executivului şi în plus cu puterea de a dizolva Parlamentul, ca în Franţa, ori un Preşedinte de Reprezentare, ales de Parlament, ca în Germania, spre exemplu, nimic nu se va schimba în bine la Cotroceni, oricum îl va chema pe locatarul de azi sau de mîine. Atîta vreme cît nu vom opri, tot constituţional, abuzul activităţii guvernamentale după bunul plac al fiecărui ministru, plus al supra-ministrului numit prim-ministru, care are o agendă a lui, nu rareori diferită de cea a miniştrilor săi, pînă cînd nu vor fi eliminate pricazurile guvernamentale numite ordonanţe de urgenţă din activitatea curentă a executivului, pînă cînd Guvernul nu va fi obligat să ”guverneze” pe bază de programe supuse controlului şi aprobării parlamentare şi cetăţeneşti, pînă cînd nu vom da Parlamentului şi mai ales cetăţenilor instrumente simple şi eficiente pentru blocarea acţiunilor abuzive ale executivului, cîtă vreme nu vom pune capăt practicii actuale în care activitatea Parlamentului este doar un exerciţiu de supunere totală, politică şi legislativă, faţă de voinţa Guvernului, iar în rest un teatru de bîlci al discursurilor gregare, irelevante, jignitoare pentru limba română şi pentru demnitatea cetăţeanului alegător, atîta vreme cît instituţiile justiţiei for fi grav şi perpetuu marcate de tensiunea dintre voinţa de ingerinţă masivă a executivului, cu sau fără ajutorul ”serviciilor speciale” şi reflexul lor de ”încapsulare autistă” menită să le prezerve şi să le augumenteze privilegiile materiale şi instituţionale, nimic nu se va schimba în ”gustul ciorbei guvernării” din România. Nu mai vorbesc despre necesara şi esenţiala cuplare a întregii activităţi de guvernare, lege, act normativ, ordonanţă de urgenţă etc. cu răspunderea personală şi colectivă a celor ce au luat, respectiv au pregătit acele decizii, cu decontarea legal-materială a consecinţelor societale detrimentale, a daunelor provocate individului şi colectivităţilor care alcătuiesc societatea României.

Simptomele cele mai vizibile, pregnante, ale numeroaselor boli de care suferă guvernarea în România se văd la tot pasul şi în fiecare zi lăsată de la Dumnezeu. Coaliţii de guvernare alcătuite ”contra naturii” şi fără nici o preocupare pentru a selecta tipuri de soluţii şi programe pentru dezvoltarea socială. Funcţia unică a acestor aşa-zise alianţe de guvernare nu este cîtuşi de puţin gestiunea problemelor publice, formularea de politici şi programe capabile măcar să mai ajusteze uriaşele dezechilibre economice, sociale şi instituţionale din România, să atace şi să soluţioneze, fie şi parţial, problemele structurale ale societăţii, să asigure ocrotirea dacă nu promovarea intereselor cetăţeanului, ci doar să instituie la putere diferite grupuri de interese şi presiune a căror singulară preocupare este ”jefuirea organizată”, ba chiar ”legal acoperită” a ceea ce mai este de jefuit şi jupuit prin ţara aceasta. Acum şi în viitorul viitorului urmaşilor noştri! Trei instituţii fundamentale responsabile cu actul guvernării aberează constant, fiecare pe partitura ei: Guvernul, Parlamentul, Justiţia. Şi, pentru că este nevoie ca cineva să ţină bîzul, Preşedintele. De ce se aşteaptă cineva ca din această sublimă cacofonie instituţională, pe care o prescrie, o înlesneşte şi o acoperă prevederile noastre constituţionale să obţinem o guvernare coerentă şi mai ales orientată spre problemele ţării, ale societăţii, ale cetăţenilor, rămîne, cel puţin pentru mine, un mister mai adînc decît cel al piramidelor.

Leacul? La Baba Vanga sau oricare altă ”babă” pe care doreşte cineva să o consulte! La noi, mai degrabă va fi urmat sfatul ei, vreodată, decît oricare recomandare de bun simţ a cuiva de pe aici, de pe mirificele meleaguri ”carpato-danubiano-pontice”. Şi, dacă nu vă descurcaţi cu Baba, atunci n-aveţi decît să urmaţi ”sfaturile” trepăduşilor care ling clanţele Înaltelor Porţi ale Bruxellesului sau Washingtonului şi se plimbă ţanţoşi pe la Bucureşti cu înscrisul de haraci şi ameninţări de mazilire de parcă ei ar fi sultani. Tot catastrofa aia!

Cum ziceam, dacă ”bolnavul” are zile, o mai trăi. Să nu mă întrebaţi, însă, cum! Dacă nu, NU!