EŞECUL ECONOMIEI SOCIALISTE ÎN ROMÂNIA (2) Alocarea resurselor materiale, de forţă de muncă şi financiare în România socialistă

Alocarea resurselor reprezintă decizia esenţială pe care o iau persoanele, unităţile economice şi guvernele. Cum alocă o persoană resursele de care dispune pentru cheltuieli curente, economii şi investiţii în locuinţe sau alte bunuri cu folosinţă îndelungată; cum alocă o unitate economică resursele sale pentru fabricarea unui produs sau al altuia, în cadrul unei anumite structuri fizice a producţiei sau pentru investiţii ; cum alocă statul resursele mobilizate la bugetul său pentru cerinţele întregii societăţi ca, de exemplu, educaţie, sănătate, asistenţă socială, apărare şi securitate.

1. Mecanismul alocării resurselor

Planul naţional unic de dezvoltare economică şi socială era instrumentul principal de alocare a resurselor. Acest plan era elaborat în trei profiluri: în profil departamental, cu stabilirea sarcinilor de plan pe ministere, centrale, întreprinderi de stat şi sectorul socialist cooperatist; în profil de ramură, având ca scop asigurarea corelaţiilor necesare în dezvoltarea diferitelor ramuri ale economiei naţionale; în profil teritorial- pe judeţe, municipii, oraşe şi comune-, care urma să asigure dezvoltarea armonioasă a localităţilor şi teritoriului.

Sarcinile de plan erau exprimate în indicatori cantitativi, valorici, în norme şi normative de consum fizic şi de cheltuieli, cu privire la resursele alocate şi la rezultatele obţinute, ca, de exemplu, obiectivele de investiţii, volumul fizic al produselor ce urmau a fi fabricate, producţia netă şi cheltuieli la 1000 lei producţie marfă, salariile medii pe sectoare economice, producţia pentru export (producţie raportată ca pregătită pentru export la întreprinderile producătoare), export şi import, beneficii, eficienţa folosirii fondurilor fixe etc.

În cadrul planului naţional unic, principala opţiune politică era cu privire la alocarea venitului naţional între acumulare şi consum. Venitul naţional era un indicator macroeconomic, calculat prin metoda producţiei. Respectiv, din produsul global al ramurilor producţiei materiale se scădeau cheltuielile materiale, inclusiv amortizarea mijloacelor fixe, rezultând produsul net al fiecărei ramuri. Venitul naţional rezulta din suma produsului net al ramurilor producţiei materiale. În raport cu produsul intern brut, venitul naţional nu cuprindea amortizarea mijloacelor fixe şi valoarea nou creată în activităţile considerate în socialism ca neproductive, fiind finanţate din bugetul de stat- educaţie, sănătate, cultură, asistenţă socială, administraţie publică, apărare etc. Partea din venitul naţional alocată acumulării- adică pentru investiţii, formarea stocurilor necesare producţiei şi a rezervelor materiale de stat- a crescut ca pondere în venitul naţional, pe măsura accelerării ritmului industrializării socialiste. Corespunzător, a scăzut ponderea venitului naţional alocat fondului de consum-consumul populaţiei şi al instituţiilor publice finanţate din bugetul de stat.

A fost instituit fondul naţional de dezvoltare economică şi socială, format din cota alocată din venitul naţional şi din amortizarea mijloacelor fixe. Acest fond se constituia la nivel central, în cadrul bugetului republican şi al bugetelor locale (pe judeţe, municipii, oraşe şi comune), incluse în bugetul de stat, precum şi la nivelul centralelor, întreprinderilor de stat şi unităţilor economice din sectorul cooperatist. Alocarea concretă a venitului naţional pentru acumulare şi consum, rezulta prin aplicarea politicilor de stat şi a legislaţiei în vigoare, cu privire la preţuri şi tarife, la nivelul salariilor şi al celorlalte venituri care reveneau populaţiei (salarii, venituri în natură şi în bani ale membrilor cooperatori, pensii, alocaţii de stat pentru copii etc), la modul de utilizare a amortizării şi a beneficiilor obţinute de unităţile socialiste de stat şi cooperatiste, la veniturile mobilizate la bugetul de stat, prin vărsăminte din beneficii, impozitul pe circulaţia mărfurilor, contribuţii de asigurări sociale, alte impozite şi taxe.

În teorie şi potrivit legislaţiei în vigoare, conducerea planificată a dezvoltării economice şi sociale trebuia să se realizeze pe baza principiului centralismului democratic, potrivit căruia se asigura îmbinarea conducerii prin planul naţional unic cu autonomia funcţională a întreprinderilor. În ideologia PCR, se afirma că oamenii muncii aveau o triplă calitate, de ”proprietari ai mijloacelor de producţie, de producători şi beneficiari ai valorilor materiale şi spirituale create”. În această calitate, oamenii muncii participau la elaborarea propunerilor de plan, la nivelul fiecărei unităţi economice şi la cel al unităţilor teritorial administrative. În realitate, în final, indicatori de plan erau stabiliţi la nivel central şi defalcaţii pe centrale şi întreprinderi şi sectorul cooperatist.

Prognozele pe termen lung ar fi trebuit să ofere alternative pentru deciziile politice strategice. Planurile cincinale şi planurile anuale erau executorii (obligatorii). Gradul de realizare a indicatorilor de plan condiţiona şi realizarea veniturilor planificate de către oamenii muncii.

Instituţiile centrale ale statului care aveau atribuţii în elaborarea planului naţional unic, pe baza deciziilor politice ale PCR- Comitetul de Stat al Planificării, Ministerul Finanţelor, Ministerul Muncii, Ministerul Comerţului Exterior şi al Cooperării Economice Internaţionale, Comitetul de Stat pentru Preţuri, Banca Naţională a României, ministerele care coordonau ramurile economice, centralele şi întreprinderile-trebuiau să asigure echilibrul general economic, pe toate componentele sale-material, financiar, valutar, monetar.

Instrumentele folosite pentru realizarea echilibrului material erau balanţele materiale, elaborate pentru principalele materii prime şi produse. Structura unei balanţe materiale era formată din stocul iniţial la începutul anului, producţia în anul de plan şi importul, consumul, creşterea sau descreşterea rezervelor materiale ale statului, exportul şi stocul final la sfârşitul anului. De regulă, centralele industriale erau titulare de plan pentru balanţele materiale şi gestionau sistemul de repartiţii oficiale acordate consumatorilor de materii prime şi produse. Pe baza acestor repartiţii, se încheiau contractele economice între întreprinderile producătoare şi întreprinderile consumatoare.

Pentru echilibrul financiar, instrumentul folosit era planul financiar centralizat -balanţa financiară de sinteză, care cuprindea resursele financiare ale economiei şi repartizarea acestora. La nivelul întreprinderilor şi al centralelor funcţionau bugetele de venituri şi cheltuieli. Pentru sectoarele publice finanţate din resurse publice, echilibrul era asigurat prin bugetul de stat, care cuprinde bugetul republican şi bugetele locale, şi prin bugetele de venituri şi cheltuieli ale instituţiilor publice finanţate din bugetul de stat. Bugetul asigurărilor sociale de stat era inclus în bugetul de stat.

Pentru echilibrul resurselor de creditare se folosea planul de credite, iar pentru circulaţia numerarului, planul de casă. Este de precizat, că planurile de credit şi cele de casă erau componente ale planului naţional unic şi se fundamentau pe indicatorii acestui plan, defalcaţi la nivelul centralelor, întreprinderilor de stat şi cele ale sectorului cooperatist.

Echilibrul valutar era realizat prin balanţa de plăţi, elaborată pe baza planului de export şi import, prin planurile de încasări şi plăţi valutare de la nivelul întreprinderilor şi centralelor industriale cu activitate de comerţ exterior, precum şi prin balanţa creanţelor şi angajamentelor externe ale României.

Pentru echilibrul monetar se utilizau planurile de credite, planurile de casă, planurile cu privire la produsele şi serviciile pentru consumul populaţiei, precum şi balanţele de venituri şi cheltuieli băneşti ale populaţiei.

Deşi teoretic şi legal aceste instrumente ar fi trebuit să asigure realizarea echilibrelor menţionate, în realitate, în economia socialistă, s-au acumulat dezechilibre majore în deceniul 1971-1980 , care s-au accentuat în perioada 1981-1989.

(Va urma)