EŞECUL ECONOMIEI SOCIALISTE ÎN ROMÂNIA (1) Cadrul juridic şi economic în România socialistă

Cuprins

1. Cadrul juridic şi economic în România socialistă

2. Alocarea resurselor materiale, de forţă de muncă şi financiare în România socialistă

2.1 Mecanismul alocării resurselor

3. Efectul deciziilor politice de alocare a resurselor asupra economiei şi standardului de viaţă

4. Comerţul exterior în România socialistă

4.1 Mecanismul prin care se realiza comerţul exterior

4.2 Dinamica şi structura comerţului exterior în deceniul 1981-1989

4.3 Comerţul exterior şi competitivitatea economiei socialiste

5. Regimul valutar al operaţiunilor necomerciale şi persoanelor fizice în România socialistă

5.1 Elementele principale ale regimului valutar al operaţiunilor necomerciale şi persoanelor fizice

5.2 Efectele regimului valutar asupra economiei şi persoanelor fizice

6. Inflaţia şi şomajul în România socialistă

6.1 Mecanismul preţurilor, forţele inflaţioniste şi inflaţia reprimată

6.2 Forţa de muncă şi şomajul mascat

---

În România socialistă, constituţia stabilea rolul Partidului Comunist Român (PCR) ca forţa politică conducătoare a întregii societăţi, singurul partid admis în România. PCR elabora strategia dezvoltării economice şi sociale şi stabilea obiectivele fundamentale ale întregii activităţi. Iar acest model de organizare politic şi economic era posibil deoarece majoritatea covârşitoare a mijloacelor de producţie se afla în proprietatea socialistă, sub cele două forme ale sale, proprietatea de stat şi proprietatea cooperatistă, respectiv a cooperativelor agricole de producţie (CAP), cooperativelor meşteşugăreşti şi a cooperativelor de consum de la sate. Astfel, în anul 1989, proprietatea socialistă deţinea 92,4% din fondurile fixe din economie, 99,5% din producţia industrială şi 89,9% din suprafaţa cultivată. Toate datele statistice din această lucrare provin din Anuarul statistic al României pe anul 1990 şi cărţile menţionate în bibliografie.

Iniţial, formarea proprietăţii socialiste de stat a avut loc prin naţionalizarea, fără justă despăgubire, practic o confiscare, a tuturor activelor economice aflate în proprietate privată, prin actul de la 11 iunie 1948. Proprietatea cooperatistă asupra pământului agricol, animalelor de producţie şi inventarului agricol (utilaje, etc) a apărut prin colectivizarea forţată a ţăranilor şi formarea cooperativelor agricole de producţie, acţiune încheiată în anul 1962. Ulterior, proprietatea socialistă a fost dezvoltată prin investiţii.

În România socialistă, spre deosebire de alte ţări socialiste, nu a fost admisă proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, organizată sub forma de unităţi economice. Dacă, de exemplu, în Ungaria, era posibil micul comerţ privat, iar în Polonia nu s-a recurs la cooperativizarea agriculturii, în România socialistă, au rămas ţărani individuali, de regulă, în zonele montane, unde nu se puteau face cooperative agricole de producţie, şi un număr foarte mic de meşteşugari individuali (reparaţii de încălţăminte, de îmbrăcăminte, de mobilier etc.). Aceştia nu aveau dreptul să angajeze forţă de muncă salariată.

În anul 1968, a fost încercat un experiment, în sensul că anumite active economice, respectiv mici unităţi de alimentaţie publică - restaurante, cantine , cârciumi etc-, au fost date în administrarea (mandatariat) unor persoane fizice. Aceştia puteau munci împreună cu membrii famililior, dar nu aveau voie să angajeze forţă de muncă salariată. Diferenţa în calitatea serviciilor oferite a apărut imediat: oamenii preferau aceste mici unităţi de alimentaţie publică, în defavoarea celor de stat. Ca atare, după numai doi ani, acest experiment a fost eliminat, în conformitate cu dogma socialist- leninistă, potrivit căreia, mica producţie de mărfuri generează ceas de ceas şi în proporţie de masă capitalişti. În concepţia ideologică a lui Nicolae Ceauşescu, secretarul general al PCR, proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie era răul absolut.

O altă dogmă fundamentată pe concepţia marxist-leninistă asupra reproducţiei sociale, care a dominat procesul de alocare a resurselor şi de industrializare în România socialistă, a fost teza că trebuie acordată întotdeauna prioritate dezvoltării industriei grele, cu pivotul ei industria constructoare de maşini. Pe această dogmă, s-a bazat procesul de industrializare forţată a economiei, realizarea unei industrii energo-intensive, puternic dependentă de importul de materii prime, cu probleme serioase de competitivitate, care, în final, a generat criza datoriei externe şi degradarea calităţii vieţii oamenilor.

Întreaga activitate economică şi socială din România socialistă era planificată, prin planul naţional unic de dezvoltare economică şi socială. Prin acest plan, se stabileau indicatori de plan cu privire la volumul şi structura producţiei economice, activităţilor sociale, la costurile şi beneficiile aferente acestora, la importuri şi exporturi, la obiectivele de investiţii care urmau să se realizeze, la mărimea salariilor şi a altor venituri sociale care reveneau populaţiei. Indicatorii cu privire la activitatea economică şi socială erau defalcaţi de la nivel central până la nivelul întreprinderilor de stat, al cooperativelor agricole, meşteşugăreşti, de consum, precum şi al instituţiilor publice, din educaţie , sănătate, cultură, armată etc. Era exclusă competiţia între unităţile economice ca forţă motrice a inovaţiei şi progresului economic.

În România socialistă nu exista o piaţă liberă , concurenţială, în care producătorii şi cumpărătorii să negocieze preţurile de vânzare-cumpărare. Ca atare, preţurile şi tarifele interne erau fixate de către stat, fiind menţinute neschimbate pe o perioadă mai mare de timp. De regulă, la anumite intervale de timp, aveau loc ”reaşezări” de preţuri şi tarife, prin care acestea erau actualizate, în funcţie de modificările apărute în costurile cu materiile prime, alte materiale, amortizarea mijloacelor fixe, forţa de muncă, inclusiv cu luarea în calcul, în anumite limite, a tendinţelor preţurilor materiilor prime de pe pieţele externe.

Singurele pieţe relativ libere erau pieţele ţărăneşti, unde ţăranii cooperatori şi cei individuali puteau vinde surplusul de produse agricole, obţinut fie de pe terenurile aflate în perimetrul gospodăriilor individuale, fie de pe loturile de teren date de către cooperativele agricole de producţie în folosinţă personală membrilor cooperatori. Dar şi pe aceste pieţe, statul intervenea cu afişarea unor liste de preţuri ”mercuriale”, pe care ţăranii nu aveau voie să le depăşească, indiferent de raportul între cerere şi ofertă.

Statul socialist deţinea monopolul de stat asupra comerţului exterior, valutelor şi tranzacţiilor valutare, deţinerilor şi tranzacţiilor cu aur şi metale preţioase. În virtutea acestui monopol de stat, persoanele juridice şi persoanele fizice din România erau obligate să cedeze valuta către fondul valutar centralizat al statului, cu sau fără contra-plată în lei, după caz. Aurul şi pietrele preţioase erau cedate Băncii Naţionale a României, cu sau fără contra-plată în lei, după caz.

În România socialistă, deţinerea de valută efectivă (bancnote şi monedă divizionară), ca şi deţinerea de aur şi alte metale preţioase sub formă de lingouri, monede erau interzise şi considerate infracţiuni, prevăzute de codul penal. Era permisă deţinerea de aur şi monede de aur numai sub formă de bijuterii sau monede de aur în colecţii numismatice, înregistrate la BNR (Decretul nr. 210/1960).

Moneda naţională -leul- nu era convertibilă, circula doar în interiorul ţării, fiind interzisă scoaterea acesteia în străinătate. În România socialistă, nu exista o piaţă valutară liberă, care să determine cursul leului în raport cu alte monede străine (valute). Statul stabilea cursurile de schimb, în raport cu valutele utilizate în cadrul relaţiilor necomerciale şi tranzacţiilor valutare ale persoanelor juridice şi fizice din România.

Toate tranzacţiile valutare pentru comerţul exterior şi operaţiunile necomerciale se făceau prin Banca Română de Comerţ Exterior (BRCE), în cazul persoanelor juridice, iar, în cazul persoanelor fizice prin BRCE (care nu avea sucursale în ţară) sau prin BNR.

Exportul şi importul de produse şi servicii era autorizat numai prin cca 45 de întreprinderi de comerţ exterior (ICE), specializate pe grupe de produse şi servicii, de exemplu: ICE Metalexport; ICE Maşinexport; ICE Chimexport; ICE Petrolexport; ICE Fructexport; ICE Uzinexport; ICE Romconsult etc. Întreprinderile producătoare de bunuri şi cele prestatoare de servicii aveau dreptul să deruleze exporturi şi importuri numai prin intermediul ICE. Valuta încasată din exporturi şi valuta necesară pentru plata importurilor se ceda la şi, respectiv, se primea de la fondul valutar centralizat al statului, contra plată în lei.

Spre deosebire de ţările cu democraţie şi economie de piaţă, unde băncile centrale au independenţă în stabilirea politicii monetare şi de credit, în supravegherea bunei funcţionări a sistemului bancar, în România socialistă, Banca Naţională îndeplinea o dublă funcţie, de bancă centrală şi de bancă comercială. BNR exercita toate atribuţiile unei bănci comerciale pentru majoritatea întreprinderilor de stat, inclusiv funcţia de trezorerie pentru bugetul de stat. Banca pentru Agricultură deservea unităţile din agricultură; prin Banca de Investiţii, erau finanţate obiectivele de investiţii prevăzute în plan. Prin Banca Română de Comerţ Exterior (BRCE), erau derulate operaţiunile valutare cu privire la comerţul exterior şi la operaţiunile necomerciale. Casa de Economii şi Consemnaţiuni (CEC) efectua operaţiunile bancare cu privire la economiile şi creditele acordate persoanelor fizice.

Toate cerinţele de resurse financiare, pe termen scurt şi pe termen lung, ale unităţilor economice erau prevăzute prin planul national unic de dezvoltare. În economia socialistă nu existatau două pieţe libere, importante din economia de piaţă-piaţa monetară şi piaţa capitalului. Unităţile economice şi populaţia aveau o singură opţiune financiară de fructificare a economiilor, respectiv prin dobânzile obţinute de la bănci şi CEC, al căror nivel era stabilit de către stat.

Patru decizii politice au fost cardinale pentru procesul industrializării socialiste şi, în general, al dezvoltării României socialiste.

În primul rând, decizia politică din anul 1964 a Partidului Muncitoresc Român (redenumit ulterior PCR), condus de Gheorghe Gheorghiu Dej, de a respinge propunerile URSS (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste) de diviziune internaţională socialistă a economiilor ţărilor socialiste, membre ale Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER). În cadrul acestei diviziuni, României i-ar fi revenit rolul de economie preponderent agricolă. A fost respinsă şi propunerea sovietică de participare a României la formarea unui complex economic interstatal ”Dunărea de Jos”, din care să facă parte şi Bulgaria şi URSS, apreciată drept o încălcare a suveranităţii statului român. România începe să restabilească şi să intensifice relaţiile economice cu ţările dezvoltate economic din vest, cu democraţie şi economie de piaţă. În acest scop, România a încheiat acorduri de recunoaştere şi reglementare a datoriilor externe vechi (arierate), angajate de statul român înainte de cel de al doilea război mondial. După război, aceste datorii nu au mai fost recunoscute şi achitate de către statul român.

A doua decizie politică a fost adoptată în decembrie 1967, reprezentând prima încercare de reformă economică a conducerii şi planificării economiei naţionale, la iniţiativa lui Nicolae Ceauşescu, care devenise secretarul general al PCR (în 1965). În organizarea întreprinderilor socialiste, a fost promovat principiul autonomiei şi al gestiunii proprii şi s-a realizat concentrarea întreprinderilor de profil similar în centrale industriale, punându-se accentul pe ridicarea productivităţii şi a calităţii produselor, pe progresul tehnic. A fost lansată ideea elaborării de prognoze care să fundamenteze planurile pe cinci ani de zile. România începe să angajeze credite externe pentru cumpărarea de licenţe din ţările dezvoltate din vest, pentru noi tehnologii şi produse cu eficienţă ridicată şi calităţi superioare, competitive la export.

A treia decizie politică a fost luată în anul 1978, ca răspuns la impactul celor două şocuri petroliere-mărirea bruscă a preţului la ţiţei, ca urmare a războiului dintre Israel şi Egipt (1973) şi a schimbării regimului politic în Iran (1978), precum şi la acumularea de dezechilibre economice. În timp ce ţările industrializate au dezvoltat noi tehnologii cu consumuri mai mici de energie şi au accelerat tranziţia la stadiul postindustrial, în care ponderea serviciilor în formarea produsului intern brut era majoritară, România a izolat economia naţională de impactul celor două şocuri petroliere şi, în general, de competiţia firmelor străine, şi a continuat dezvoltarea industriei intensive în consumul de energie şi alte materii prime. Întrucât potenţialul de creştere al economiei pe seama factorilor extensivi era în scădere, iar sistemul economic socialist nu reuşea să stimuleze creşterea eficienţei şi a capacităţii de inovare, în martie 1978, România a făcut ultima încercare de reformă a conducerii şi planificării economiei naţionale, prin lansarea noului mecanism economic şi financiar. Această reformă a avut ca scop realizarea creşterii economice în mai mare măsură pe seama factorilor intensivi ai dezvoltării, respectiv inovaţie, mărirea productivităţii şi îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor româneşti care să devină competitive şi la export. S-a încercat acordare de competenţe sporite organelor autoconducerii muncitoreşti la nivelul întreprinderilor-adunarea generală a oamenilor muncii şi consiliul oamenilor muncii-în fundamentarea şi adoptarea planurilor. În acelaşi timp, este întărit controlul partidului, investind secretarii de partid din întreprinderi în funcţia de preşedinţi ai consiliilor oamenilor muncii.

Se pune accentul pe valoarea nou creată în întreprinderi şi este instituit sistemul de fonduri proprii ale întreprinderilor şi centralelor. Potrivit principiului autoconducerii muncitoreşti şi autogestiunii economice şi financiare, fiecare întreprindere avea obligaţia ca din veniturile proprii să-şi acopere cheltuielile de producţie şi să obţină un beneficiu din care să formeze fondurile necesare pentru: restituirea sumelor avansate de către societate pentru investiţii; autofinanţarea propriei dezvoltări; cointeresarea materială a colectivelor de oameni ai muncii şi a fiecărui om al muncii în obţinerea de rezultate financiare cât mai bune; contribuţia la formarea resurselor pentru dezvoltarea generală a societăţii. Nici această reformă nu a dat rezultatele aşteptate, deoarece sistemul economic socialist, prin natura lui, nu asigura stimulentele necesare inovării şi progresului tehnic.

A patra decizie politică a fost luată în decembrie 1981, când Nicolae Ceauşescu a anunţat că România va rambursa anticipat datoria externă şi nu va mai lua în viitor credite externe. Această decizie a decuplat România de la progresul tehnologic mondial, a accentuat pierderea de competitivitate a produselor şi serviciilor româneşti şi a contribuit masiv la degradarea vieţii oamenilor în deceniul 1981-1989.

(Va urma)