Învierea la masa de Paşte

Masa de Paşte nu a fost şi nu este doar o adunare, mai mică sau mai mare, în cadrul căreia se consumă alimente, mai mult sau mai puţin elaborate. Este o scenă tăcută pe care se joacă, an de an, aceeaşi piesă cu actori care se mai şi schimbă, cu personaje noi şi drăgălaşe şi cu absenţe apăsătoare.

În bucătării, cu zile înainte, începe febra pregătirilor. Nu este doar gătit, este un ritual încărcat de simboluri şi tradiţii. Ouăle se aleg cu grijă, se spală, se aşază cuminţi în oale, iar roşul care le va îmbrăca nu este doar o culoare, ci un simbol încăpăţânat al vieţii care refuză să se stingă. Cozonacul creşte lent, ca o promisiune, iar mirosul lui se insinuează în pereţi, în perdele, în amintiri. Carnea de miel sfârâie discret, iar în jurul ei se adună poveşti spuse pe jumătate, glume repetate şi tăceri care spun mai mult decât cuvintele.

Casa se transformă. Se şterge praful nu doar de pe mobilă, ci şi din gesturi. Se aşază feţe de masă scoase doar o dată pe an, se aliniază farfurii care au văzut generaţii întregi şi se verifică, aproape obsesiv, dacă totul este „ca la carte”. Pentru că de Paşte nu se acceptă improvizaţia. După o lungă trudă şi o pregătire minuţioasă vine şi momentul magic. Masa e pregătită. Pe ea o lumânare arde încet, cu o flacără care tremură uşor, ca şi cum ar şti că veghează nu doar peste cei prezenţi, ci şi peste cei absenţi. În jurul mesei, scaunele se ocupă unul câte unul. Vocile se aşază peste zgomotul tacâmurilor, iar ciocnitul ouălor devine, pentru câteva clipe, centrul universului. Dar există întotdeauna şi acele scaune care rămân goale. Nu sunt lăsate acolo din neatenţie. Nimeni nu le mută. Nimeni nu le ocupă. Sunt, poate, cea mai sinceră parte a mesei de Paşte. Pentru că ele sunt pentru cei care nu mai vin, dar care nu au plecat cu adevărat niciodată. Mama care frământa cozonacul „după ochi”, tatăl care ciocnea primul ou, un văr care râdea uneori prea tare. Acum sunt doar în amintire, dar de Paşte par mai aproape decât în oricare alt moment al anului. Se vorbeşte despre ei indirect, cu tandreţe, cu fraze începute şi neterminate. Uneori, cineva tace mai mult decât de obicei. Alteori, cineva zâmbeşte fără motiv aparent. În realitate, masa devine un loc de întâlnire între lumi, cea a prezentului şi viitorului plin de speranţă şi cea a memoriei.

Masa de Paşte este, în fond, o formă de rezistenţă. Împotriva uitării. Împotriva timpului care rupe şi desparte. Este felul nostru de a spune că, în ciuda tuturor plecărilor, rămâne ceva care nu poate fi luat: ritualul, memoria, iubirea transmisă din gest în gest, de la o generaţie la alta.