
În lumea uriaşilor, 250 de ani de existenţă statală nu este puţin, dar nici mare lucru. Alţii îşi măsoară durata în istorie cu mileniile, China, Japonia, sau cu snopul sutelor de ani, Anglia, Franţa, Germania, ca să luăm exemplele la îndemînă. Cei mici abia dacă adună cîteva decenii la un loc, să facă un secol, un secol jumătate. Poate nici atît. Ce are în tolbă şi ce oferă lumii America la trecerea pragului celor două secole şi jumătate de existenţă? Etalonul cu care aş măsura, pentru a găsi un răspuns întrebării, este oferit de imaginea confruntării societăţii şi a culturii americane cu marile mituri pe care le-a cultivat cu râvnă şi metodă, mai ales în ultimul secol. Mituri menite să acrediteze o anume postură şi anumite calităţi, faţă de care oricine este obligat să se orienteze şi, în ultimă instanţă, să se alinieze sau să îşi adapteze comportamentul politic.
Drumul Americii de la statutul de putere local-regională, la cel de putere globală nu a fost tocmai uşor şi a fost parcurs în ultimii o sută de ani. Trecerea de la epoca competiţiei sub-continentale, războaiele cu Mexicul spre exemplu, la cea de super-putere globală, cu prezenţă politică şi militară decisivă, din Europa, în Asia de sud-est şi din Orientul Mijlociu, în Asia Mică, de la Polul Nord, la Polul Sud şi din Oceanul Atlantic, în cel Indian, de la spaţiul terestru la cel extraterestru a fost nu atît o chestiune de timp, cît una de turnură a istoriei. A fost nevoie de două războaie mondiale hrănite şi declanşate de rivalitatea marilor puteri europene ale secolului al XIX-lea, giganţi coloniali cu picioare de lut, construiţi pe parcursul a mai bine de două sute de ani, pentru ca America să poată profita, în primul rînd economic, iar pe urmă ştiinţific şi tehnologic, în cele din urmă politic şi militar şi să atingă, astfel, statutul de putere globală. Istoria ascensiunii puterii americane coincide, deloc întîmplător, cu istoria decăderii rapide şi a destrămării puterilor coloniale europene, mai ales după cel de al doilea război mondial, dar, mai ales, cu istoria valurilor revoluţiilor ştiinţifice şi tehnologice ale secolului al XX-lea. Ele au hrănit ascensiunea Americii şi uriaşele sale avantaje, în comparaţie cu restul lumii, pînă spre sfîrşitul secolului trecut. Mai puneţi la socoteală şi dominaţia cvasi totală a dolarului în pieţele monedelor internaţionale, în comerţul internaţional şi, mai ales, în lumea esenţializată a monedelor de tezaurizare şi veţi avea tabloul cvasi complet al ”infrastructurii” pe care s-a înălţat statutul de mare putere al Americii în ultima sută de ani. Această ascensiune a hrănit două mituri. Primul, cel al decalajului nerecuperabil dintre puterea Americii şi cea a oricărui alt concurent de pe glob. Pentru foarte scurt timp şi mai mult din motive tactice, America a recunoscut paritatea de putere militară doar Uniunii Sovietice, datorită instrumentalizării militare accelerate a puterii sale nucleare. Jocul, în această cheie, a durat doar un deceniu, 1975-1985. Cel de al doilea mit a fost cel al ”excepţionalismului democratic” american. Imaginea pe care America a proiectat-o despre sine în lume, susţinută de uriaşe mijloace ideologice şi de propagandă, începînd tot cu 1970, este aceea unei ”democraţii ideale” din care nimic nu lipseşte şi la care nimic nu mai este de adăugat. Prin urmare, menirea Americii era să propage acest model la scară universală. Ideile acestea au făcut valuri pînă tîrziu, la începutul anilor 90, cînd Huntington vorbea despre universalizarea inevitabilă a valorilor şi soluţiilor democratice ale Americii, iar Fukuyama, în cheia unui hegelianism nemestecat, despre ”sfîrşitul istoriei”.
Acum, la pragul celor 250 de ani, ambele mituri zac în deriziune. Nimeni nu le mai ia în serios, cu excepţia fundamentaliştilor MAGA, care anunţă lumii reîntoarecerea Americii într-un mitologic ”trecut de glorie” aproape deloc precizat, istoric vorbind. După modelul visat pentru Moldova de Petru Rareş: ”Vom fi iară ce am fost şi mai mult decît atît”. Dominaţia economică americană este în curs de epuizare sub presiunea schimbărilor globale, a ascensiunii Chinei ca macro putere economică, a dislocării mecanismelor care au creat lumea petro-dolarului, a infuziei masive de monede alternative de tezaurizare folosite de grupuri mari de state prin extinderea BRICS, plus deriva, lentă, dar constantă, a Japoniei şi a Europei. Valurile revoluţiilor ştiinţifice şi tehnologice îşi au astăzi epicentrul nu doar în America, ci şi în Europa, Japonia, India dar, cu deosebire, în China.
Cît despre modelul american al democraţiei, el este oficial declarat ”decedat”, chiar de pe scena politicii americane, de către cei mai importanţi actori ai săi. Dreapta republicană, cu componenta MAGA, propune explicit un model politic şi de guvernare de tip oligarhic autoritarist, în timp ce stînga vîntură entuziast textele şi soluţiile socialismelor corporatiste dezvoltate de gîndirea utopică europeană la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de al XIX-lea. Aşa, ca să înţelegeţi un pic ce viitor anunţă aceste pseudo-soluţii, rădăcinile ideologice socialist-utopice aveau să hrănească fascismele europene ale începului de secol XX!
La aniversarea celor 250 de ani de existenţă, America se află la o mare răscruce. Iar ceea ce este cu totul insolit pentru istoria sa, drumurile pe care o va cîrmi nu mai depind exclusiv de alegerile interne, de opţiunile politice, economice, militare ale Americii însăşi. Ele depind azi, decisiv, şi de deciziile marilor competitori ai Americii.
Simple ipoteze, desigur!

















































1. fără titlu
(mesaj trimis de anonim în data de 03.07.2026, 00:20)
... va complicati! ... secolul trecut, capitalul s-a "concentrat" pe energie (vest/petrol, est/proletariat) ... astazi e despre informatie - paradoxal, informatia are nevoie de energie... si capital ... prea multi bani s-au acumulat in orientul mijlociu si banci si centre de date ... ma gandesc ca d trump inca nu s-a prins ... si nici bibi ... daca nu ma insel, mit inseamna miciuna ...
1.1. fără titlu (răspuns la opinia nr. 1)
(mesaj trimis de anonim în data de 03.07.2026, 00:25)
... ps: ai nostrii s-au prins, daia ai interimat ... ca pe vremuri ;) ...
1.2. fără titlu (răspuns la opinia nr. 1)
(mesaj trimis de anonim în data de 03.07.2026, 00:42)
atinge un punct sensibil al actualității globale: erodarea sistemului petro-dolarului. Această „derivă” a Japoniei și Europei, coroborată cu ascensiunea Chinei, nu mai este privită ca o simplă fluctuație de piață, ci ca o schimbare sistemică a centrelor de greutate ale lumii.
1.3. fără titlu (răspuns la opinia nr. 1.2)
(mesaj trimis de anonim în data de 03.07.2026, 00:52)
... si tu te complici ... unde e energie si proletariat? ... restul e consecinta! ...
2. fără titlu
(mesaj trimis de anonim în data de 03.07.2026, 00:36)
America nu mai este stăpâna destinului său.Această observație marchează trecerea Americii de la statutul de imperiu (care își impune propria voință) la cel de actor (care trebuie să negocieze într-un sistem de interdependențe forțate). Este o lecție de umilință istorică: după 250 de ani, hegemonul a devenit, prin forța împrejurărilor, un primus inter...
2.1. fără titlu (răspuns la opinia nr. 2)
(mesaj trimis de anonim în data de 03.07.2026, 00:47)
Ideea unei Americi care joacă într-o ligă proprie, inabordabilă. Autorul punctează lucid că acest mit a fost, în fapt, un produs al unei ferestre istorice specifice (prăbușirea puterilor coloniale europene post-1945 + revoluția tehnologică a secolului XX).
3. fără titlu
(mesaj trimis de anonim în data de 03.07.2026, 00:39)
ambele „pseudo-soluții” propuse astăzi în SUA (oligarhism autoritarist vs. socialism utopic reambalat) sunt simptomele unei societăți care și-a pierdut busola. Comparația cu rădăcinile fascismelor europene de secol XX este un avertisment sever, o trimitere la pericolul radicalizării atunci când o națiune nu mai are un proiect de viitor coerent.
3.1. fără titlu (răspuns la opinia nr. 3)
(mesaj trimis de anonim în data de 03.07.2026, 00:40)
Una dintre cele mai curajoase afirmații este cea privind degradarea democrației americane. Autorul evită clișeele de tip „stânga vs. dreapta” și oferă un diagnostic mai sumbru:
3.2. fără titlu (răspuns la opinia nr. 3)
(mesaj trimis de anonim în data de 03.07.2026, 00:44)
Proiectarea modelului american ca punct final al evoluției politice umane (Fukuyama). Editorialul observă tranziția tragică de la această aspirație universalistă la actuala fragmentare internă, unde modelul american nu mai este „sfârșitul istoriei”, ci un câmp de luptă între extreme ideologice.
4. fără titlu
(mesaj trimis de anonim în data de 03.07.2026, 00:43)
Ideea că tehnologia nu mai este un monopol american, ci o resursă distribuită (China, India, Europa), subminează pilonul fundamental care a asigurat hegemonia SUA în ultimii 75 de ani.