JURNAL DE CĂLĂTORIE Tunisia - oameni şi locuri

Există ţări pe care le ţii minte pentru monumente, locuri şi există ţări pe care le ţii minte pentru oameni. Tunisia face parte din ambele categorii. După câteva zile, începi să mai încurci numele unor staţiuni, să uiţi distanţele dintre oraşe şi să amesteci în memorie ruinele romane cu nisipul Saharei. În schimb, îţi aminteşti perfect oamenii. Iar dintre toţi oamenii întâlniţi în această călătorie, unul singur pare să ii reprezinte pe toţi.

• Ambasadorul Ali

Oficial, era şoferul autocarului. În realitate, era ambasadorul neoficial al Tunisiei. L-am cunoscut în prima zi şi, până la finalul excursiei, aveam impresia că îl ştim de ani întregi. Vorbea cu aceeaşi naturaleţe despre muzică, despre familie, despre mâncare, despre Europa şi despre Tunisia lui. Râdea mult şi avea talentul rar de a transforma orice problemă într-o poveste. Într-o seară ne-a invitat acasă. Nu pentru un program turistic. Nu pentru o demonstraţie folclorică destinată turiştilor. Pur şi simplu acasă. În lumea lui. În familia lui. Era ”Sărbătoarea sacrificiului” pentru musulmani. Sărbătoare mare!

Ne-au primit cu limonadă rece, prăjituri şi mâncare pregătită special pentru oaspeţi. Mama lui ne-a întâmpinat, iar noi, nişte străini veniţi de la mii de kilometri depărtare, eram trataţi ca nişte membri ai familiei. În Europa occidentală, o astfel de invitaţie este aproape o excepţie. În Tunisia pare să fie o formă de normalitate. Ali era omul care ştia pe toată lumea şi pe care îl ştia toată lumea. Când autocarul a avut o problemă tehnică, nu a aşteptat un service. A petrecut o bună parte din noapte reparând-o împreună cu nişte cunoscuţi. Dimineaţa era din nou la volan, zâmbitor, de parcă noaptea precedentă nici nu existase.

Într-o altă seară a urcat pe o scenă inexistentă şi a început să cânte alături de un interpret local. Nu pentru spectacol, nu pentru bani, ci pentru plăcerea momentului. Câteva minute mai târziu, români, tunisieni şi chelneri savurau împreună muzica fără să mai conteze cine vine din Europa şi cine e din Africa.

La Hammamet ne-a găsit taxiuri când părea imposibil...preţul călătoriei. În aceeaşi seară ne-a dus într-un bar frecventat de localnici, unde turiştii ajung ceva mai rar. Acolo am văzut Tunisia fără machiaj şi fără programe turistice.

Dacă fiecare ţară ar putea fi salvată de un singur om, Ali ar putea salva Tunisia.

Pentru că el avea exact ceea ce statisticile nu pot măsura: capacitatea de a-i face pe străini să plece de acolo simţindu-se acasă. Ali a fost secondat de Aymen, jumătate ghid - jumătate om de legătură între agenţia locală şi aceea cu care am ajuns la faţa locului, Vacanza. La fel de amabil, având şi avantajul unei limbi române cunoscute din anii de studenţie. Umblat prin Europa, Aymen învăţase pe continentul nostru şi gustul reţinerii în faţa unor străini.

• Cartea poştală

Tunisia pare, la prima vedere, o carte poştală cu filtre calde: palmieri, piscine albastre până la marginea orizontului, hoteluri care îţi schimbă prosopul de două ori pe zi şi plaje unde europenii îşi consumă, cuminţi, porţia anuală de soare. Dar ţara adevărată începe dincolo de gardul resortului, acolo unde asfaltul se subţiază, iar culoarea nisipului devine tot mai apropiată de cea a pielii oamenilor care trăiesc din el. Nordul Tunisiei are aerul unei promisiuni mediteraneene. În zona Monastir, Hammamet sau Tunis, terasele sunt pline, hotelurile pulsează de muzică europeană, iar străzile par construite pentru ideea de vacanţă. Aici locuieşte Tunisia prosperă. Proprietari de hoteluri, comercianţi, ghizi, antreprenori şi familii care au beneficiat de apropierea de mare şi de turism. În porturile turistice vezi iahturi care valorează cât câteva sate din sud. În parcările hotelurilor apar SUV-uri de lux. În magazinele elegante din nord se vând parfumuri franţuzeşti, ceasuri elveţiene şi haine italieneşti. Dar Tunisia nu se termină aici.

Pe măsură ce cobori spre sud, ţara începe să-şi piardă poleiala.

La câteva ore de hotelurile unde turiştii discută despre masaje şi bufete suedeze există familii care trăiesc în locuinţe săpate în stâncă. În aşezările troglodite, răcoarea naturală ţine loc de aer condiţionat, iar pereţii de piatră ţin loc de lux. Între cele două lumi se află Colosseumul din El Jem, unde simţi foarte mulţi oameni, chiar dacă nu-i mai vezi, e vorba de gladiatorii care au stropit cu sângele lor nisipul unei arene care pretindea că oferă circul de care avea nevoie pâinea acelor zile şi ale celor ce au urmat.

• Cealaltă Tunisie

Am văzut bătrâni berberi cu feţe sculptate de soare şi vânt. Femei care cărau apă. Oameni care alergau după autocare încercând să vândă o brăţară, o eşarfă, o piatră, sau doar să obţină câţiva dinari pentru o fotografie. Un tip subţirel conducea o cămilă slabă prin nisip şi negocia preţul unei poze cu seriozitatea unui om care ştie că fiecare monedă contează. În nord, aceeaşi sumă ar fi fost lăsată bacşiş fără să fie observată. Şi totuşi, ceea ce impresionează nu este sărăcia. Ci dorinţa de a supravieţui.

Nu am întâlnit oameni care să se plângă. Nu am întâlnit resentimente faţă de cei mai bogaţi. Doar oameni care încercau să trăiască din ceea ce le oferea deşertul.

Există ceva aproape absurd în contrastul acesta: luxul lucios al litoralului şi sărăcia minerală a sudului coexistă în aceeaşi ţară fără să se privească vreodată în ochi. Două Tunisii separate nu doar de kilometri, ci de destin.

• Berea

Totuşi, printre toate diferenţele, au existat şi lucruri identice. Berea tunisiană, de exemplu, ”Celtia”.

Aceeaşi sticlă rece. Aceeaşi etichetă. Acelaşi gust amar şi plăcut. Am băut-o în hoteluri elegante, în restaurante pentru turişti, în cafenele de pe marginea drumului şi într-un mic local construit într-o fostă locuinţă troglodită, undeva la marginea deşertului. Acolo am găsit şi cel mai mic preţ. Poate că asta spune ceva despre Tunisia mai mult decât toate statisticile economice. Într-o ţară ruptă între Mediterana şi Sahara, între prosperitate şi supravieţuire, între piscine infinite şi nisip infinit, oamenii rămân singurul numitor comun. Iar când mă gândesc la Tunisia, îmi vin în minte şi hotelurile, dunele, monumentele, dar mai ales Ali, şoferul care a reuşit să reprezinte mai bine propria ţară decât orice broşură turistică. Uneori, o ţară întreagă poate încăpea într-un singur om.