La un colţ de cotitură

A trecut de multişor vremea colindelor, dar mie mi-a rămas în minte, din urmă....mult... de mult din urmă, un ciot de pseudo-colindă de sărăcie, strigată sau doar zisă mai cu foc prin tramvaiele, autobuzele şi troleibuzele anilor ”socialişti”. Urătorii erau ţînci mai răsăriţi. Mergeau cîte doi, trei, uneori însoţiţi de un adult. Din oficiu, fără bilet. Controlorul, chiar dacă se nimerea prin mijlocul de transport în comun nu le cerea niciodată acea dovadă obligatorie a conformităţii cu legile economiei socialiste privitoare la utilizarea serviciilor publice, ceea ce le adeverea şi întărea statutul special, diferit de al nostru, al călătorilor obişnuiţi. ”Zicători de bine”, în mod evident provenind din familii puternic defavorizate, în căutarea unui ”ajutor financiar de sărbători”, care să le spoiască, fie şi numai pentru o zi, două, un colţişor al sărăciei pe care o locuiau în toate celelalte zile, obişnuite, ale anului. O ţoală nouă, chiar dacă de la vechiturile altora, o bucată mai bună la masă, măcar o dată. Într-un vis rareori realizat, poate ceva care să aducă a jucărie. Iar, dacă nu altceva, fie şi numai o îmbunare trecătoare a obidei de fiecare zi, amare, cu care părinţii îi alungau din casă la cerşit, ”mascaţi” în colindători. În vremea ”socialismului triumfător” însă, oficial, nu existau nici persoane, nici grupuri defavorizate, nu exista nici exploatarea omului de către om, nici a copilului de către părinţi, nici a femeii de către bărbat, stat şi biserică. După cum nu aveau cum să existe, conform prescripţiilor ideologice, nici măcar cetăţeni trişti: ”Nu există să existe cetăţeni cu feţe triste!” Colinda-kitch povestea ceva despre o întîlnire dintre Dumnezeu şi Sfîntu Petru. O întîlnire evident specială care nu se putea întîmpla decît într-un loc special: ”la un colţ de cotitură”! Aici, ”deştepţii” din tramvaie, troleibuze şi autobuze, mustăceau, zîmbeau superior sau chiar ziceau ceva tare, în bătaie de joc. ”Ce prostie, cum să aibă cotitura colţ?!” ”Cîntarea” mucioşilor era dovada peremptorie a faptului că ”urătorii” nu sunt altceva decît nişte ”rebuturi sociale” demne de un dispreţ mai mult sau mai puţin îngăduitor. Doar nişte ”arătări” inferioare, rătăcite din vina lor, pe undeva, pe căile care duceau ineluctabil societatea noastră socialistă multilateral dezvoltată spre culmile comunismului. Implacabil inferiori, prin ”nivelul de subcultură”. Ei, în schimb, cei de pe margine, cei ce zîmbeau dispreţuitor erau ”mult...mult mai superiori”!! ”Superioritatea” asta afişată ca o insignă, ca un atestat de ”cultură socialistă” bine asimilată, m-a făcut să le caut nod în papură. ”Deştepţilor”, desigur. Şi, am găsit! Colţul şi cotitura puteau foarte bine să fie două lucruri diferite, chiar dacă luate, evocate împreună într-o construcţie semantică. Imaginaţi-vă o casă aşezată la o cotitură de drum. Unul dintre colţurile casei priveşte direct în linia curburii drumului. Majoritatea caselor au colţurile aliniate la liniile drepte ale străzilor. Un colţ la sau de cotitură este însă perfect posibil şi reprezintă un caz special! Memorabil, de aceea. Nimic absurd sau contradictoriu. Prostia ”deştepţilor” în schimb este greu de dizlocat. Exact ca reacţia sălilor, zeci de săli, mii de reprezentaţii ale Scrisorii Pierdute. Ani şi decenii la rînd lumea rîde automat şi ”superior” la scena în care Farfuridi şi Brînzovenescu discută soluţia trimiterii unei telegrame la Bucureşti, către conducerea partidului. Trădare, trădare, trădare, de trei ori trădare...Nu o iscălesc, e prea tare, zice Brînzovenescu. Trebuie să ai curaj, ca mine! Trebuie să o iscăleşti: o dăm anonimă! Aici e prima zvîcnire de veselie a sălii. Cum să o semnezi, dacă e anonimă? Prea bine. Trebuie doar să faci efortul să te gîndeşti că semnătura din textul telegramei e una, iar semnătura de pe buletinul de expediere la telegraf e alta. Aşa da, o iscălesc, se învoieşte Brînzovenescu. O iscălim: ”Mai mulţi membri ai partidului” (semnătura din textul telegramei). Da, dacă ne cunoaşte slova la telegraf? zice precaut Brînzovenescu (obiecţie privind semnătura din formularul oficial al telegramei). Aici lumea din sală rîde iar, din plin!!! ”Deştepţii” îl cred pe Caragiale un soi de miştocar, mă rog, un miştocar ”rasat”. Iar ei, spectatorii lui deştepţi, înţeleg miştoul! Pricep unde bate vorba lui! Şi rîd...din inimă! Nu le trece prin cap cum ar putea cineva să recunoască slova altcuiva, dacă ea este impuls electric trimis pe reţeaua telegrafului. Brînzovenescu trebuie să fie vre-un tîmpit, un incult a-tehnic. Proştii însă sunt ei, cei ce rîd, fără să priceapă sau să îşi mai aducă aminte că impulsul electric de pe fir este mai întîi, obligatoriu, un mesaj scris de mînă, de cineva, pe un formular al poştei. Un înscris olograf ce rămîne la poştă şi poate oricînd să probeze identitatea expeditorului! Nimic de rîs, Brînzovenescu este doar precaut, nicidecum idiot! Caragiale, în schimb, se joacă de vreun secol şi ceva cu minţile ”deştepţilor”, dovedindu-le că încă nu s-au deşteptat destul ca să îl înţeleagă!

De ce vă povestesc eu dumneavoastră toate acestea? Pentru că anul care oficial a venit deja, 2026, stă sub semnul unei încleştări epice. Al războiului total împotriva prostiei. Deopotrivă, prostia la purtător, cu nume şi prenume, şi prostia de masă, anonimă. Oricît ar putea să pară de ciudat cuiva, tot ceea ce ni se va întîmpla, important, anul acesta ţine de prostia altora. De modul în care se va manifesta şi, respectiv, de succesul operaţiunilor de îngrădire, de limitare a prostiei şi a consecinţelor sale sociale, economice, politice, pe care le vom duce cu succes. Dar despre toate acestea, în capitolul următor! Editorialul următor, vreau să zic.