Liderii europeni merg în China sub propriile steaguri, fără o voce comună

O tendinţă îngrijorătoare pentru unitatea europeană a început să devină tot mai evidentă în ultimele luni. Pe tabla de şah a geopoliticii au început să apară tendinţe centrifuge de neconceput cu doar câţiva ani în urmă, generate de extinderea influenţei noilor poli de putere economică şi militară la nivel global.

Harta diplomatică se redesenează tot mai rapid, aşa cum indică numărul mare de vizite în China ale şefilor de stat sau de guvern din Europa.

După vizitele regelui Spaniei şi a preşedintelui Franţei în a doua jumătate a anului trecut, la Beijing au ajuns şi liderii Irlandei, Finlandei şi Marii Britanii, dar şi ai Canadei, Australiei sau Noii Zeelande. O vizită oficială a cancelarului german va avea loc în perioada următoare, iar premierul Spaniei, care a vizitat de curând China, a mai programat o vizită oficială până la sfârşitul anului.

"Confruntarea este inutilă, cooperarea este benefică", a declarat premierul australian Anthony Albanese după preluarea funcţiei şi a trecut rapid la îmbunătăţirea relaţiilor cu China.

Ce au în comun aceste vizite? Toate sunt acţiuni naţionale ale unor ţări individuale şi nu reprezintă o mişcare coordonată sau o politică unitară a Uniunii Europene ca instituţie, iar acest lucru evidenţiază lipsa unei strategii coerente şi posibilele diviziuni în interiorul continentului.

Mai mult, noua tendinţă este susţinută de creşterea tensiunilor în relaţiile dintre Statele Unite şi Europa. Poate acesta este şi motivul din spatele întrebării lansate de cotidianul South China Morning Post din Hong Kong: "Asistăm la o pivotare reală sau este vorba doar despre adoptarea unor politici de acoperire a riscurilor pe fondul anxietăţii?"

SCMP arată ca vizitele au deja efecte economice semnificative. Premierul irlandez Micheal Martin a obţinut accesul la piaţa gigantică de consum pentru produsele din carne de vită, în timp ce gigantul chinez Chery, producător de vehicule electrice, a anunţat că sediul său european va fi în Liverpool.

În acelaşi timp, premierul spaniol Pedro Sanchez a atras investiţii chinezeşti de miliarde de euro, în încercarea de a transforma Spania în viitorul centru auto al Europei.

În ciuda acestor rezultate concrete, pivotarea completă nu este considerată posibilă. "China nu este prietenul Europei, iar valorile sale sunt mult mai îndepărtate de cele europene decât valorile americane", a scris pe blogul său Luis Garicano, profesor la London School of Economics şi fost legislator al UE.

În opinia lui Ron Stoop, analist în geoeconomie la Centrul pentru Studii Strategice din Haga, "este puţin probabil ca UE să se orienteze cu adevărat către China din punct de vedere structural", deoarece "relaţia dintre cele două părţi s-a transformat din una complementară într-una concurenţială, iar China nu mai este doar o bază de producţie cu costuri reduse sau o piaţă de export, ci a devenit un rival direct în sectoarele de care Europa depinde pentru prosperitatea sa".

Poate că Stoop trece prea uşor peste faptul că vizitele liderilor europeni nu s-au făcut sub steagul UE, ci sub propriile steaguri, iar transformarea relaţiei din complementară în concurenţială ar trebui să reprezinte unul dintre cele mai bune motive de reevaluare profundă a structurii relaţiilor bilaterale indtre China şi ţările europene.

Totodată, nu trebuie ignorate şi noile semnale trimise recent de înalţi oficiali chinezi. "Urmărirea dezvoltării nu ar trebui să fie un joc în care unul pierde, celălalt câştigă, un joc cu sumă zero. Mai degrabă, fiecare parte ar trebui să-şi joace rolul şi să obţină partea care i se cuvine. Este mai important să mărim împreună tortul decât să ne luptăm pentru el", a declarat He Lifeng, vicepremierul Chinei, în cadrul Forumului de la Davos.

Mai mult, "China se angajează să promoveze prosperitatea comună cu partenerii săi comerciali prin propria dezvoltare şi să mărească tortul pentru economia şi comerţul global. Nu căutăm niciodată excedent comercial; pe lângă faptul că suntem fabrica lumii, sperăm să fim şi piaţa lumii".

Intenţia de a deveni şi principala piaţă de desfacere la nivel global ar putea avea implicaţii masive pentru economiile europene, însă pentru aceasta este nevoie de acţiunea rapidă a autorităţilor naţionale pe un număr mare de planuri.

Un editorial publicat de revista online Guancha (Observator) oferă şi alte motive pentru care "ţările occidentale se întrec să viziteze China" şi prezintă fenomenul ca un semn al "izolării Americii".

După ce subliniază că "Statele Unite nu mai pot oferi aliaţilor şi partenerilor lor niciun beneficiu sau avantaj", în condiţiile în care "nu mai sunt cea mai importantă putere industrială din lume şi nu mai sunt centrul lanţului global de aprovizionare", Guancha mai scrie că autorităţile de la Washington au trecut şi la ameninţări privind anexarea unor teritorii şi la aplicarea unor tarife punitive pentru forţarea anumitor politici.

Bineînţeles că aspectul economic nu este trecut cu vedere de Guancha, care mai scrie că "China posedă cel mai cuprinzător sistem industrial din lume şi este cel mai mare partener comercial pentru peste 140 de ţări şi regiuni", iar modelul de colaborare din cadrul Iniţiativei "Drumul şi Calea" este "reciproc avantajos, bazat pe cooperarea în domeniul comerţului, investiţiilor şi infrastructurii şi contrastează puternic cu politicile unilaterale ale Americii".

Şi publicaţia chineză susţine că reorientarea unor economii europene către China poate fi determinată de "acoperirea riscurilor", dar, în acelaşi timp, "ar putea deveni o strategie de supravieţuire pentru mai multe naţiuni", deoarece "imaginea paşnică şi raţională a unei puteri majore atenuează în mare măsură anxietăţile de securitate ale ţărilor mici şi mijlocii".

Chiar dacă potenţialii critici ai argumentelor din Guancha le-ar considera irelevante, din considerente propagandistice, opinii foarte apropiate au apărut recent şi în Foreign Affairs, publicaţie editată de Council on Foreign Relations.

Reorientarea aliaţilor tradiţionali ai Americii către China a fost abordată de profesorul Stephen Walt, de la Harvard Kennedy School, sub titlul "Hegemonul prădător: Cum îşi exercită Trump puterea americană".

"Marea strategie a celui de-al doilea mandat prezidenţial este probabil cel mai bine descrisă drept "hegemonie prădătoare', iar scopul său central este de a folosi poziţia privilegiată a Washingtonului pentru a obţine concesii, tributuri şi manifestări de respect atât de la aliaţi, cât şi de la adversari, urmărind câştiguri pe termen scurt în ceea ce consideră o lume cu sumă nulă", subliniază profesorul american.

Walt avertizează apoi că "hegemonia prădătoare poate funcţiona o perioadă, însă pe termen lung este sortită eşecului", deoarece "nu este potrivită pentru o lume cu mai multe mari puteri concurente - în special una în care China este un egal economic şi militar - deoarece multipolaritatea oferă altor state modalităţi de a-şi reduce dependenţa de Statele Unite".

În aceste condiţii, reorientarea ţărilor occidentale către China pare să fie atât o alegere raţională determinată de interese practice, cât şi o contramăsură împotriva extinderii excesive a hegemoniei americane, pe fondul susţinerii filosofiei de dezvoltare promovate de autorităţile de la Beijing.

Această tendinţă diplomatică reflectă schimbarea dinamicii puterii globale. Programul intens de vizite ale liderilor occidentali în China reprezintă nu doar ajustări bilaterale, ci şi o adaptare absolut necesară în tranziţia către o structură internaţională multipolară.