Mai există cale de întoarcere pentru industria chimică din Europa?

Industria chimică europeană traversează o criză profundă, iar datele recente arată o accelerare alarmantă a declinului. Toţi indicatorii arată că industria se confruntă nu doar cu o contracţie ciclică, ci cu un colaps structural, care pune sub semnul întrebării suveranitatea industrială şi strategică a continentului.

Cel mai recent semnal de alarmă a venit de la European Chemical Industry Council (Cefic), conform datelor preluate de Financial Times.

Investiţiile în sector s-au prăbuşit cu peste 80% în 2025, iar numărul fabricilor închise s-a dublat faţă de 2024, pe fondul preţurilor ridicate ale energiei, birocraţiei sufocante şi a creşterii masive a importurilor din China.

"Dacă vrem un sector al apărării sau unul auto, este absolută nevoie de materialele furnizate de sectorul chimic", a declarat Marco Mensink, directorul general al Cefic, care apoi a amintit că "acum suntem dependenţi 95% de importurile de vitamine din China şi India".

Alţi reprezentanţi ai industriei au precizat pentru FT că fără acţiuni urgente pentru susţinerea sectorului chimic "Europa va fi dependentă de China pentru materiale de bază necesare în sectoarele apărării, sănătăţii, alimentar şi industria prelucrătoare".

Un exemplu oferit de cotidianul financiar este relevant pentru actuala tendinţă din industria chimică europeană. Compania Vioneo, o subsidiară AP Moller-Maersk, tocmai a anunţat că abandonează planurile pentru construirea unei fabrici de materiale plastice în Antwerp, în favoarea construirii unei fabrici în China, despre care a spus că este mai aproape de sursele de metanol derivat din hidrogen verde şi ar fi mai ieftin de construit.

Un articol recent de pe site-ul de ştiri olandez NRC arată situaţia dramatică a companiilor chimice din Ţările de Jos, unde au fost închise opt fabrici doar anul trecut. Motivul este acelaşi: costurile ridicate ale energiei şi concurenţa feroce din China.

Inclusiv o fabrică tocmai retehnologizată pentru reducerea emisiilor de CO2, cu investiţii de circa 250 de milioane de euro, a fost închisă. "Nu am reuşit să ţinem fabrica deschisă, deoarece nu ne aşteptăm să fim profitabili în următorii cinci până la zece ani", a declarat Ronald van Klaveren, vicepreşedinte în cadrul companiei americane LyondellBasell.

Cazul Vioneo apare şi într-un articol recent din Wall Street Journal, sub titlul "Declinul agonizant al uneia dintre industriile de bază ale Europei".

Lista ieşirilor de pe piaţa UE mai include grupul petrochimic saudit Sabic, care şi-a vândut activele europene, sau companiile Domo Chemicals şi Vynova, care au declarat insolvenţa pentru diverse subsidiare. Instalaţii de producţie au fost sau vor fi închise de Exxon Mobil şi Dow Chemical.

Toate acestea fac parte din lanţuri de producţie şi aprovizionare pentru numeroase sectoare industriale, unde se va înregistra, astfel, o creştere a dependenţei de importuri.

WSJ mai arată că, dincolo de costurile energiei, expansiunea rapidă a industriei chimice chineze, a expus producătorii europeni la un aflux de importuri ieftine, pe fondul unei temperări a cererii.

Mai mult, "acordul comercial SUA - UE încheiat anul trecut va extinde, de asemenea, accesul pe piaţa europeană pentru producătorii americani, care au costuri mult mai mici".

O serie de analişti consideră că industria chimică din Europa se confruntă cu o "furtună perfectă", pe fondul multiplelor cauze determinante, care, de cele mai multe ori, se amplifică reciproc.

În primul rând este vorba despre costurile energiei, caracterizate deseori drept "asfixiante", care au crescut accelerat după invazia Rusiei în Ucraina şi creează un mare dezavantaj competitiv faţă de China, care beneficiază de gazul ieftin din Rusia, şi Statele Unite, unde se utilizează gazele de şist.

În aceste condiţii, mutarea unităţilor de producţie din Europa în China nu reprezintă decât relocarea în zone unde este disponibilă energia ieftină din Rusia.

Una dintre probleme majore o reprezintă şi presiunea fiscală şi de reglementare deosebit de ridicată din UE, unde există o birocraţie extinsă şi costuri suplimentare generate de tranziţia verde, inclusiv prin intermediul taxelor pe emisiile de CO2.

Astfel de probleme nu pot fi soluţionate prin bariere tarifare sau politici anti-dumping, care pot avea doar un efect temporar şi nu pot fi utilizate pentru sustenabilitatea pe termen lung a sectorului.

Toate acestea au permis producătorilor din China să exporte masiv în Europa, mai ales după ce au fost îndeplinite obiectivele de autosuficienţă internă prin planurile cincinale.

Impactul este cumulativ şi sistemic. Aşa cum a mai declarat Ronald van Klaveren, platformele chimice europene sunt asemănătoare unui turn Jenga: fiecare fabrică închisă este o cărămidă scoasă, iar la un moment dat, întreaga structură se prăbuşeşte.

Iar acest declin nu afectează doar chimia, ci toate sectoarele industriale care depind de ea: auto, farmaceutic, apărare sau agricultură.

Pe fondul acestei crizei, analistul australian Craig Tindale aduce în atenţie un aspect deosebit de important, cu implicaţii masive nu doar pentru sectorul chimic.

Tindale susţine că modelul economic occidental, dominat de capitalismul financiarizat, care se concentrează pe rentabilitatea pe termen scurt, pe fondul intoleranţei la volatilitate şi a unui cost ridicat al capitalului, este structural incapabil să concureze cu modelul capitalismului de stat din China, care tratează capacitatea industrială ca un imperativ strategic de lungă durată.

În opinia sa, autorităţile trebuie să ţină seama de conceptul fundamental al "ireversibilităţii industriale" atunci când propun politicile economice.

Motivul este simplu. O fabrică chimică sau o mină nu poate fi pusă doar "pe pauză", deoarece capacităţile se degradează, forţa de muncă specializată se dispersează, iar costul repornirii devine prohibitiv.

Orice închidere are, deci, aproape mereu un caracter permanent. În vidul creat, capitalul chinez, care nu ţine cont de restricţiile de rentabilitate pe termen scurt, intră şi cumpără activele rămase sau construieşte capacităţi noi în altă parte şi îşi consolidează dominaţia asupra lanţurilor critice de aprovizionare.

Pentru Tindale, soluţia presupune o schimbare radicală de paradigmă. Pentru a supravieţui, Occidentul trebuie să revină la un "capitalism material" şi să renunţe la dogma financiarizării extreme.

Asta înseamnă că valoarea capacităţii industriale nu mai poate fi măsurată doar prin Valoarea Actualizată Netă (VAN), ci trebuie să includă şi valoarea opţiunii strategice (asigurarea securităţii lanţurilor de aprovizionare pentru apărare, sănătate, energie), valoarea socială (menţinerea centrelor industriale şi a competenţelor specializate), precum şi valoarea suveranităţii (capacitatea de a controla producţia de bunuri critice).

Fără această recalibrare fundamentală, analistul australian consideră că riscurile pentru Occident sunt existenţiale şi avertizează că "declinul industriei chimice nu este doar o problemă sectorială, ci o ameninţare directă la adresa bazei industriale şi a suveranităţii strategice a Europei".

"S-ar putea să ajungem să deţinem resurse în subsol, dar să nu mai avem capitalul, competenţele şi, mai ales, infrastructura industrială pentru a le extrage şi procesa. Europa se va trezi dependentă de aceeaşi putere geostrategică, China, pentru vitamine, materiale pentru cipuri, componente pentru maşini sau fibrele pentru vestele antiglonţ", mai subliniază Craig Tindale.

Momentul deciziilor radicale pentru salvarea industriei chimice din Europa nu mai poate fi amânat, deoarece prăbuşirea industriei chimice nu este doar o ştire economică sumbră. Acest sector reprezintă un pilon fundamental al suveranităţii europene şi un test crucial pentru capacitatea continentului de a-şi redefini puterea economică în faţa unei noi ordini globale.

Într-un scenariu pesimist, momentul deciziilor radicale poate chiar a trecut.

Oare mai există cale de întoarcere pentru industria chimică din Europa?