English
Privite separat, războiul din Ucraina şi războiul americano-israelian cu Iranul par să aparţină unor teatre geopolitice distincte.
Această aparenţă este însă înşelătoare.
Cele două conflicte sunt legate structural - prin adversari comuni, prin resurse militare partajate şi prin consecinţe economice interdependente. Analiştii încep să vorbească, cu insistenţă crescândă, despre posibilitatea unei fuziuni într-un singur câmp geopolitic de forţe - şi despre cine anume câştigă din această fuziune.
• Axa comună: Rusia, Iran, Coreea de Nord
Punctul de plecare al oricărei analize oneste este că Rusia şi Iranul nu sunt adversari independenţi ai Occidentului, ci membri ai aceluiaşi bloc strategic. Legăturile militare dintre China, Rusia, Iran şi Coreea de Nord - "Axa răului", cum a numit-o Bush jr., - se adâncesc continuu, iar pentru prima dată în istorie, adversarii Statelor Unite sunt dispuşi să-şi acorde ajutor militar direct, inclusiv pe alte continente, constată analiştii RAND.
Această convergenţă are un istoric şi o logică proprie.
Invazia rusă a Ucrainei din 2022 a constituit un catalizator dramatic pentru consolidarea acestui bloc: pentru a-şi susţine efortul de război, Rusia a importat arme iraniene, iar Coreea de Nord i-a furnizat sprijin vital, potrivit Center for a New American Security. Cooperarea nu este unilaterală: Iranul furnizează Rusiei drone de luptă, rachete balistice, obuze de artilerie, muniţie de infanterie, rachete antitanc şi bombe planante, contribuind chiar la construirea unei fabrici de drone pe teritoriul rus, iar Coreea de Nord a livrat piese de artilerie, rachete balistice şi milioane de obuze, trimiţând aproximativ unsprezece mii de soldaţi pe front, conform Washington Institute for Near East Policy.
Blocul nu este o alianţă formală, dar coerenţa sa strategică este reală.
Termenul „Axa Răsturnării" - Axis of Upheaval - a fost propus în aprilie 2024 de analiştii Richard Fontaine şi Andrea Kendall-Taylor de la CNAS, tocmai pentru a descrie această convergenţă fără a recurge la un limbaj „prea apăsător", cum ar fi „Axa Răului" a lui Bush.
Responsabilul pentru planificare politică al NATO, Benedetta Berti, a preferat termenul „convergenţă strategică" pentru a desemna acelaşi fenomen, potrivit aceleiaşi surse.
Este important să abordăm provocarea globală combinată a acestor axe ca pe un sistem strategic comprehensiv, nu ca pe două seturi de probleme separate răspândite în Europa, Orientul Mijlociu şi Indo-Pacific, recomandă Washington Institute for Near East Policy.
• Războiul declanşat fără analiză
Înainte de a examina conexiunile operaţionale dintre cele două conflicte, se impune o întrebare preliminară: războiul cu Iranul a fost declanşat pe baza unor calcule strategice solide?
Datele disponibile sugerează că răspunsul este negativ.
Un raport clasificat al Consiliului Naţional de Informaţii americane, finalizat cu aproximativ o săptămână înainte de declanşarea atacurilor asupra Iranului, avertiza că nici loviturile limitate, nici o campanie militară extinsă nu ar fi susceptibile să ducă la schimbarea regimului de la Teheran şi că nicio coaliţie de opoziţie puternică şi unificată nu era pregătită să preia puterea, conform Washington Post.
Casa Albă a refuzat să comenteze dacă Trump a fost informat cu privire la această evaluare înainte de lansarea atacurilor, notează aceeaşi sursă.
Justificările publice ale administraţiei au fost în mod repetat contrazise de propriile sale evaluări de informaţii.
Trump şi oficialii săi de top au denaturat şi exagerat ameninţarea pe care Teheranul o reprezenta pentru SUA în mai multe rânduri în perioada premergătoare atacurilor, potrivit surselor şi evaluărilor de informaţii neclasificate citate de CNN.
Trump a afirmat că Iranul construia rachete care „vor ajunge în curând în Statele Unite" - afirmaţie nesusţinută de nicio evaluare de informaţii americane, conform aceleiaşi surse.
Aproape fiecare aspect al conflictului a fost pus sub semnul întrebării după declanşarea sa: raţiunea iniţială, strategia administraţiei Trump pentru încheierea ostilităţilor şi ce se întâmplă după încetarea ostilităţilor, cine preia puterea, cum se stabilizează ţara, constată Time Magazine. Întrebările persistă, deoarece Trump şi oficialii săi au oferit răspunsuri contradictorii, variind de la obiectivul limitat al prevenirii dezvoltării armelor nucleare iraniene până la scopul maximalist al răsturnării Republicii Islamice printr-o revoltă populară, subliniază aceeaşi sursă.
Condiţiile care produc în mod tipic războaie scurte - un avantaj militar decisiv, un adversar dispus să negocieze şi un obiectiv politic clar - sunt în mod frapant absente în acest conflict, avertizează Time Magazine.
Cum poate Trump să încheie un război pe care el însuşi l-a început, dacă nici măcar nu ştie ce vrea să obţină?, se întreabă CNN Politics.
• Prima conexiune operaţională: criza interceptoarelor Patriot
Absenţa calculelor prealabile s-a materializat imediat într-o primă conexiune operaţională cu războiul din Ucraina: competiţia pentru aceleaşi sisteme de armament. Ucraina depinde de sistemul Patriot pentru a intercepta rachetele balistice ruseşti de tip Iskander şi Kinzhal.
Atacurile nocturne ruseşti cu rachete balistice au atins, în luna februarie 2026, cea mai mare intensitate din patru ani de război, unele salve incluzând până la 30 de rachete balistice într-un singur val, conform Foreign Policy Research Institute.
Chiar înainte de escaladarea crizei iraniene, Washingtonul era deja reticent să livreze Kievului interceptoare şi lansatoare Patriot suplimentare, din cauza angajamentelor globale şi a stocurilor limitate, potrivit aceleiaşi surse.
Stocurile de interceptoare Patriot erau la un sfert din capacitate înainte ca războiul să înceapă, conform American Prospect.
SUA şi aliaţii săi au tras peste 1.000 de interceptoare PAC-3 Patriot în primele unsprezece zile de conflict - aproape de două ori mai mult decât totalul de 600 de interceptoare PAC-3 primite de Ucraina în cei patru ani de război de la invazia rusă, raportează Bloomberg.
Producătorii americani pot fabrica cel mult 550-600 de interceptoare PAC-3 pe an - o cifră care nu acoperea nici înainte de război cererea globală, notează Reuters.
Acordul recent semnat cu Lockheed Martin pentru creşterea producţiei la 2.000 de unităţi pe an nu va produce efecte decât în şase-şapte ani, precizează Euromaidan Press.
Activele majore utilizate în războiul din Iran - sistemele de apărare aeriană, armele cu rază lungă de acţiune, navele militare, alimentarea aeriană şi capacităţile de informaţii - sunt exact aceleaşi de care SUA ar avea nevoie pentru apărarea naţională şi pentru un eventual conflict cu China, avertizează Atlantic Council.
Cum vor reuşi Statele Unite să-şi refacă pregătirea de luptă pentru competiţia cu marile puteri rămâne o întrebare deschisă, constată aceeaşi sursă.
• A doua conexiune operaţională: petrolul şi paradoxul strategic
A doua conexiune este economică, dar nu mai puţin structurală, şi este guvernată de un paradox pe care analiştii abia acum îl articulează în toată complexitatea sa.
Închiderea Strâmtorii Hormuz loveşte economiile occidentale şi îmbogăţeşte simultan Rusia.
La preţul de 106,81 dolari pe baril înregistrat pe 8 martie, Rusia acumula un câştig suplimentar estimat la aproximativ 118 miliarde dolari pe an faţă de preţul de la începutul anului, indică o analiză Data Republican.
Fiecare creştere cu zece dolari a preţului barilului aduce Moscovei aproximativ 25 de miliarde de dolari în venituri anuale suplimentare, potrivit aceleiaşi surse.
Înainte de atacurile asupra Iranului, Rusia era forţată să-şi vândă petrolul cu un discount de 10-13 dolari pe baril; acum, petrolul rusesc se vinde cu o primă de 4-5 dolari, raportează Reuters, citat de American Prospect.
Este în interesul lui Putin ca războiul să se prelungească cât mai mult posibil, concluzionează aceeaşi sursă.
Paradoxul devine şi mai profund atunci când se examinează comportamentul Iranului însuşi. Deşi a închis Strâmtoarea Hormuz pentru producătorii arabi şi pentru fluxurile occidentale de energie, Iranul reuşeşte să-şi vândă propriul petrol - şi chiar mai mult decât înainte de conflict.
Vasele iraniene au încărcat în medie 2,1 milioane de barili pe zi între 5 şi 10 martie - mai mult decât cele 2 milioane de barili exportate în februarie, potrivit platformei de informaţii de piaţă Kpler, citată de Wall Street Journal.
Iranul a trimis cel puţin 11,7 milioane de barili de ţiţei prin Strâmtoarea Hormuz de la începutul războiului, toate destinate Chinei, conform TankerTrackers.com.
Iranul blochează Strâmtoarea pentru rivalii săi regionali, dar îşi continuă propriile exporturi, creând o situaţie în care concurenţii sunt paralizaţi, în timp ce el continuă să încaseze, indică Wall Street Journal.
„Altfel nu au bani", a declarat David Roche de la Quantum Strategy pentru CNBC.
Această realitate a forţat o decizie politică stânjenitoare pentru Washington: pe 12 martie, Departamentul Trezoreriei SUA a emis General License 134, autorizând temporar tranzacţionarea petrolului rusesc aflat pe mare, cu scopul de a stabiliza preţurile globale ale energiei, conform documentului publicat pe site-ul oficial al Trezoreriei. Cu alte cuvinte, pentru a gestiona consecinţele economice ale unui război declanşat fără calcule prealabile adecvate, Washingtonul a fost nevoit să slăbească - cel puţin temporar - regimul de sancţiuni împotriva Moscovei, tocmai în timp ce Moscova continuă să sprijine Teheranul.
Zece senatori democraţi au avertizat că „licenţa permite unor miliarde de dolari să ajungă la Rusia şi la intermediari ruşi, exact în momentul în care oficialii SUA au confirmat că Rusia furnizează forţelor iraniene locaţiile activelor americane, inclusiv nave de război şi aeronave", se arată în scrisoarea senatorială adresată Comitetului Banking.
• Cine câştigă? Rusia şi China!
Întrebarea cine beneficiază de pe urma acestui război a primit deja un răspuns explicit în presa de referinţă occidentală.
Perturbarea aprovizionării cu petrol îi avantajează pe ruşi, la fel ca reducerea ajutorului american pentru Ucraina, iar războiul din Iran distrage atenţia de la China, constată Washington Post.
Ar fi extraordinar dacă Putin ar ieşi drept primul câştigător al crizei din Orientul Mijlociu tocmai pentru că Trump a zdruncinat pieţele globale de energie prin declanşarea propriului său război, conchide CNN Politics.
Rusia câştigă resurse noi pentru a-şi finanţa războiul împotriva Ucrainei pe măsură ce preţurile din energie cresc şi profită de pe urma deturnării capacităţilor militare occidentale, a declarat preşedintele Consiliului European Antonio Costa, citat de NBC News.
Rusia a furnizat Iranului informaţii sensibile, inclusiv locaţiile precise ale navelor de război şi aeronavelor americane care operează în Orientul Mijlociu, au declarat trei oficiali americani seniori pentru Washington Post - iar operatorii ruşi de informaţii ajută în mod activ regimul iranian să identifice ţintele americane tocmai pentru a-l ţine pe Trump blocat în Iran cât mai mult timp posibil, constată American Prospect.
Mai mult, Rusia ajută Iranul nu doar cu drone, ci şi cu rachete şi sisteme de apărare aeriană, a declarat preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski, citat de CNN Politics.
China, la rândul ei, primeşte petrol iranian la preţuri reduse şi petrol rusesc la discount, consolidându-şi avantajul economic faţă de Occident.
Prin abandonarea Ucrainei în favoarea unui război aerian total împotriva Iranului, Trump a făcut un imens serviciu unei ameninţări mult mai serioase - Rusia lui Vladimir Putin, conchide American Prospect.
Niciuna dintre sursele consultate nu susţine că Trump ar fi declanşat războiul în mod deliberat în favoarea Rusiei şi Chinei.
Ceea ce sursele documentează în schimb - şi este la fel de grav - este că un război declanşat fără calcule strategice adecvate, pe baza unor justificări contrazise de propriile evaluări de informaţii ale administraţiei, a produs în mod obiectiv exact rezultatele pe care blocul Rusia-Iran-China le urmărea: epuizarea arsenalului occidental, creşterea preţului petrolului şi slăbirea sancţiunilor împotriva Moscovei.
• Convergenţa: spre un singur sistem de război
Pe măsură ce adversarii Statelor Unite se apropie unii de alţii, şansele ca un conflict dintr-o regiune să contamineze altă parte cresc dramatic, avertizează RAND.
Cele două conexiuni identificate - criza interceptoarelor şi mecanismul petrolului - nu sunt accidentale. Ele decurg din arhitectura unui bloc strategic unic, în care Rusia, Iranul şi Coreea de Nord îşi coordonează resursele, tehnologiile şi presiunile asupra Occidentului.
Axa de ostilitate faţă de ordinea internaţională condusă de SUA se extinde dincolo de Orientul Mijlociu şi implică actori mai periculoşi decât Iranul şi proxiurile sale - şi anume statele înarmate nuclear: Rusia, China şi Coreea de Nord, constată The Hill. Chiar dacă administraţia Trump ar reuşi să oprească războaiele din Ucraina şi din Orientul Mijlociu, axa în formare dintre China, Rusia, Iran şi Coreea de Nord va persista, din simplul motiv că rămâne în interesul strategic al tuturor celor patru state să o menţină, subliniază RAND.
Scenariul cel mai îngrijorător nu este o decizie politică deliberată de fuziune a celor două conflicte, ci o alunecare treptată şi necontrolată: resursele militare şi economice limitate, redistribuite simultan între două teatre de operaţiuni fără o planificare strategică adecvată, slăbesc ambele fronturi - exact rezultatul pe care blocul Rusia-Iran-Coreea de Nord îl urmăreşte în mod coordonat.
Întrebarea nu mai este dacă cele două războaie interferează. Ele interferează deja - prin aceleaşi arme, prin acelaşi petrol şi prin acelaşi adversar comun care câştigă simultan din ambele.
Euro
Dolar SUA
Franc elveţian
Liră sterlină
Gram de aur
Opinia Cititorului