Moment de reculegere

Sportul este o foarte bună oglindă pentru societate. Fotbalul autohton nu ştie să-şi respecte eroii, nici măcar atunci când aceştia trec la cele veşnice.

Ultimul exemplu, derby-ul Dinamo-Rapid (0-2), când momentul de reculegere dedicat lui Flavius Domide (fost internaţional român), victimelor accidentului din Rahova, dar şi comemorării lui Cătălin Hâldan (fost internaţional şi jucător al lui Dinamo) s-a transformat într-un moment al lipsei de respect, pigmentat cu cântece aiuritoare, înjurături şi zbierete. După aceea tribunele au fost maculate cu tot felul de bannere care conţineau trivialităţi.

Dacă nici pentru morţi nu mai avem puţin respect, pe bună dreptate putem să ne întrebăm, ce mai respectăm?

Fotbalul nostru cade constant la examenele decenţei şi asta nu mai e nicio noutate şi nicio surpriză. Greu de explicat este de ce ”galeria” stadioanelor refuză să se intersecteze cu civilizaţie. Peste ce bariere nu poate trece?

Este ştiut, respectul nu se cere, se impune şi se cultivă, în primul rând prin educaţie. Iar acolo unde dispare tăcerea pioasă, se instalează haosul necuviinţei. În tribune, dar şi în stradă, tot mai mulţi confundă libertatea cu strigătul fără sens. Vina este în primul rând a noastră, a tuturor celor care am uitat să sancţionăm vulgaritatea şi să preţuim demnitatea. Un moment de reculegere ar trebui să fie o lecţie de umanitate, nu o probă de zgomot.

Dar în goana după un spectacol îndoielnic, în care orice neavenit ţine morţiş să iasă în faţă, chiar şi moartea a devenit un detaliu secundar.

Dacă nu vom reînvăţa să tăcem atunci când trebuie, vom sfârşi prin a nu mai auzi nimic - nici pe ceilalţi, nici pe noi înşine.