Pe insula cu palmieri

Am verificat temperatura. Plăcută, 28 de grade. Acum este chiar finalul sezonului uscat, considerat acolo sezon turistic. M-am gândit ce să pun în bagaje. Cine nu a visat asta? Să fugă pe o insulă tropicală? Măcar o săptămână, să scape de zgomotul şi de furia din România. Şi unde să te duci decât în paradisul terestru care este zona Caraibelor şi Antilelor? Pe o insulă cu peisaje care ajung pe desktop-urile noastre. Nisip, cer ireal de albastru, o mare liniştită şi palmieri.

Toţi am fost acolo, cel puţin cu mintea. Iar pentru noi insula tropicală nu este doar o aspiraţie, ci este chiar o imagine a unui paradis social. Nu trebuie să munceşti. Te relaxezi toată ziua. Mâncarea este bună, oamenii sunt bine-dispuşi.

V-aţi întrebat de ce este aşa? De ce imaginea insulei tropicale ca un paradis social este atât de bine înşurubată în imaginarul colectiv? Cred că unul din motive trebuie să fie următorul: insula tropicală este, prin definiţie, simplă. Este o societate mică, care nu este împărţită între grupuri care au ceva de împărţit. Şi trăieşte în mijlocul abundenţei naturale. Altfel spus, nu-i lipseşte nimic. Este cald, dar nu prea cald, peşte proaspăt pescuit se găseşte pe orice tarabă, fiecare poate pune mâna pe o chitară să danseze samba în timp ce bea suc de ananas.

Credem asta pentru că societăţile noastre, europene, sunt altfel. Sunt societăţi mari, unde diviziunile sociale sunt severe. Avem vecini mai problematici decât marea cu peştişori coloraţi: Iranul, Rusia şi Africa de Nord. Ne lipsesc multe. Iarna e prea frig, vara e prea cald.

Problema este că... sunt probleme chiar şi în Paradis. După starea vremii, am verificat în Bahamas situaţia generală. Anul trecut a primit un număr record de turişti: 12,5 milioane de turişti. Asta la o populaţie cât un judeţ din România. Necazul este că aproape 90 la sută dintre aceştia vin cu vase de croazieră. Tehnic sunt număraţi ca turişti, dar ei sunt simpli vizitatori. Stau câteva ore, cumpără un suc şi o şapcă, după care se întorc pe vapor. Turiştii "serioşi” sunt doar cei care se cazează. Iar numărul acestora a scăzut cu 4 la sută de la începutul anului. Şi probabil va mai scădea.

La putere în Bahamas este un guvern de Stânga. Costul vieţii este printre cele mai ridicate din regiune. Oamenii din stradă sunt supăraţi şi datorită imigraţiei ilegale. "Bahamas suferă de un deficit de peste 12.000 unităţi de locuit”, anunţă un ziar. Cine ar fi bănuit?

Aici, noi suntem obişnuiţi să credem că toate ni se întâmplă doar nouă. Dar şi alţii au probleme. Un alt stat de pe o insulă tropicală din regiune, Haiti, chiar a intrat în colaps. Jumătate dintre cei 12 milioane de locuitori suferă de foame. Guvernul a pierdut controlul asupra străzii. În capitală, Port-au-Prince, bandele înarmate se războiesc pe străzi.

În timpul acesta, în universităţile din Occident studenţii sunt învăţaţi că omul alb este rău şi rasist. Însă Haiti, care a fost un stat eşuat în ultimele decenii, a fost dus în groapă de elitele negre, ale foştilor sclavi. Ţara a ajuns independentă în 1804. Imediat, regimul a dat ordin ca francezii (albi) să fie masacraţi. Liderul insulei s-a proclamat împărat. A fost ucis, după care a urmat un război civil. De atunci, Haiti merge din criză în criză.

Şi în Trinidad Tobago lucrurile au luat-o spre Sud. Guvernul a introdus starea de urgenţă. Crimele şi jafurile sunt la ordinea zilei. Grupuri rivale îşi dispută traficul cu droguri. În Jamaica, guvernul a introdus măsuri dure împotriva bandelor. Numărul delictelor a scăzut, însă Jamaica a rămas una dintre cele mai periculoase ţări din lume.

Unii dintre noi am fi tentaţi să trecem repede mai departe. "Ce ne interesează, dom'le, ce probleme au în Jamaica?”. Ne interesează. Dacă nici pe insulele bine-cuvântate de Dumnezeu oamenii nu pot să trăiască în pace, poate că nu circumstanţele explică totul. Poate că asta este natura umană, pusă pe harţă şi pe război.

După cum ne interesează şi situaţia din Cuba. Acolo, de săptămâni întregi, populaţia stă în beznă din cauza întreruperilor de curent. Asta pentru că insula este de decenii întregi condusă după un program care pare desprins din discursurile lui Sorin Grindeanu. Statul - cred şi cubanezii şi pesediştii - trebuie să fie un factotum. Străinii sunt răi.

Criză este şi în Puerto Rico. Energia este foarte scumpă. Sună cunoscut? Mulţi portoricani pleacă în străinătate. Sună cunoscut? Sistemul medical şi cel educaţional se confruntă cu probleme precum lipsa de personal. Aţi mai auzit ceva asemănător? Au apărut şi nişte "suveranişti” care nu mai vor cu Statele Unite. Pare un scenariu familiar?

Desigur, nu întreaga regiune este în criză. Dar vedem că şi alţii au problemele lor, multe care seamănă cu ale noastre. Au şi faliţii lor, dintre care unii sunt mai faliţi decât ai noştri. Au guverne cel puţin la fel de afectate de insolaţie ca ale noastre.

În anul 2015 - lumea a uitat -, premierul de atunci al României, Victor Ponta, a plecat cu familia într-o croazieră... în Caraibe. Au urmat în excursii planetare cu avioane de lux, Klaus Iohannis în Zanzibar şi în insulele Capului Verde, şeful SIE la Baku, şi pesediştii de la Nordis la Monte Carlo. Infractorii naţionali au început să îşi ia vile prin Brazilia, Madagascar sau Bali. Acolo este, totuşi, fericirea. A lor.