Pierdută amabilitatea, o declar nulă

De când mă ştiu, am mizat pe amabilitate în relaţiile cu alte persoane. Nu sunt cel mai vorbăreţ dintre oameni, dar amabilitatea m-a scos, până de curând, din multe posibile încurcături.

Duminică, pe un frig consistent, am mers cu un coleg într-unul dintre târgurile în care se vând şi se cumpără lucruri vechi, noi, pierdute, găsite, reciclate, împrumutate. Cum integrarea în atmosferă se face cel mai bine întrebând şi, după posibilităţi, cumpărând, am ajuns în punctul de a achiziţiona un acumulator pentru un aparat de radio semifuncţional (în sensul că e făcut să nu deranjeze vecinii: difuzorul e mut, dar se aude foarte bine dacă îi montezi căşti), la rândul său luat din târg.

Am întrebat care e preţul respectivului acumulator, am confirmat că îl cumpăr, vânzătorul s-a chinuit puţin să-l monteze, dar a reuşit, după care i-am mulţumit.

Greşeală majoră!

„Staţi puţin”, a zis respectivul, continuând: „Aici, dacă iei ceva, plăteşti, nu «mulţumesc» şi gata. Dai banul!”. I-am explicat că mulţumirea era pentru efort şi nu excludea plata. Recunosc că eram pregătit pentru acest moment. În ultima vreme, am mai izbit câteva amabilităţi în perete, inclusiv prin magazine unde am fost informat că „nu trebuie, sunt plătit/ă pentru asta”. Admit, am mai obţinut şi câte un „cu drag”, dar acesta nu mai e răspuns, ci tic verbal.

În metrou, la intrarea în bloc sau la piaţă, am obţinut, de asemenea, nişte priviri întrebător-acuzatoare după nişte amabilităţi simple.

Un lucru este cert: amabilitatea nu mai este la modă. Indiferenţa e la putere, rece, eficientă şi fără replică.

Declar pierdută amabilitatea.

Dacă o găseşte cineva, să ştie că nu ofer recompensă. Oricum, a devenit nulă.