Programul propus de Adrian Veştea, un simplu manual de optimism guvernamental

Guvernul Veştea se moşeşte greu, deşi PSD a părut că trece cu arme şi bagaje în tabăra prim-vicepreşedintelui liberal, atât timp cât l-a trimis pe Marian Neacşu ca mediator pe lângă partidele suveraniste pentru a obţine în Parlament numărul de voturi necesare pentru viitorul Executiv. Numai că, ieri, Sorin Grindeanu, preşedintele PSD, a anunţat că abia duminică social-democraţii vor decide dacă vor face parte din Cabinetul Veştea, fapt care l-a determinat pe premierul desemnat de Nicuşor Dan să amâne până luni depunerea la Parlament a listei de miniştri. Curios este faptul că tot duminică va avea loc Congresul Extraordinar al PNL, unde se va alege noua conducere a partidului, după ce preşedintele Ilie Bolojan a decis să se descotorosească de Adrian Veştea şi de ceilalţi 12 membri marcanţi ai formaţiunii politice care au decis să îl susţină pe acesta pentru funcţia de prim-ministru.

Vom vedea la finalul acestei săptămâni care vor fi deciziile PNL şi PSD şi dacă luni premierul desemnat Adrian Veştea se va prezenta la Parlament cu lista de miniştri şi cu programul de guvernare. Program care a fost publicat deja de mass-media din ţara noastră, deoarece se pare că a fost definitivat înainte de constituirea viitorului Guvern, dar care pare a fi un copy-paste de calitate slabă după programul guvernării Bolojan şi programul pregătit, anterior lui Veştea, de Eugen Tomac, aşa cum a declarat ieri şi Petrişor Peiu, unul dintre liderii AUR.

Din lectura celor 68 de pagini ale programului de guvernare 2026-2028 propus de premierul desemnat Adrian Veştea reţinem că textul pare scris ca şi cum autorii săi ar fi avut la dispoziţie o ţară funcţională, o administraţie eficientă şi încă doi ani de pregătire înainte de a începe implementarea. În realitate, România anului 2026 seamănă mai degrabă cu un pacient care intră în sala de operaţie după ce a amânat consultaţiile ani întregi.

Încă din preambul, documentul vorbeşte despre stabilitate politică şi despre restabilirea ordinii în finanţele publice. Diagnosticul este corect. Deficitul este uriaş, costurile de finanţare sunt ridicate, iar statul cheltuieşte mai mult decât produce. Doar că, după zeci de pagini de explicaţii, descoperim că soluţia miraculoasă rămâne aceeaşi pe care toate guvernele au invocat-o în ultimii douăzeci de ani: combaterea evaziunii fiscale, digitalizarea ANAF şi eliminarea risipei. Dacă toate aceste promisiuni ar fi produs rezultatele anunţate de fiecare dată când au fost formulate, România ar fi avut astăzi excedent bugetar şi un număr redus de inspectori fiscali.

Deşi în programul respectiv Adrian Veştea vorbeşte despre reducerea deficitului bugetar, nu oferă nicio explicaţie cu privire la cine va suporta costurile acestei reduceri. Toată lumea trebuie să contribuie, dar nimeni nu află exact cât. Toată lumea trebuie să accepte reforma, dar nimeni nu descoperă unde se termină discursul despre eficienţă şi unde începe nota de plată.

• PNRR, implementat în două luni?

Capitolul despre reforma administraţiei este o adevărată colecţie de termeni: depolitizare, profesionalizare, evaluarea performanţei, reducerea birocraţiei, auditarea activelor statului. Problema este că exact aceleaşi promisiuni apar în aproape toate programele de guvernare din ultimii cincisprezece ani. Diferenţa este că, între timp, birocraţia a crescut, politizarea a supravieţuit, iar companiile de stat au rămas un refugiu sigur pentru clientela fiecărui partid ajuns la putere.

Una dintre cele mai fascinante părţi ale programului de guvernare propus de Veştea este dedicată Planului Naţional de Redresare şi Rezilienţă. Aici optimismul autorilor atinge niveluri aproape terapeutice. Guvernul îşi propune implementarea integrală şi responsabilă a planului, finalizarea investiţiilor şi absorbţia completă a fondurilor. Sună excelent până când cineva se uită în calendar. Suntem în 19 iunie 2026, nu avem un guvern cu puteri depline, termenul pentru finalizarea proiectelor din PNRR este la sfârşitul lunii august, iar ultima cerere de plată trebuie transmisă până la finalul anului. Cu alte cuvinte, programul vorbeşte despre implementarea integrală a PNRR într-un moment în care cronometrul se apropie de final mai repede decât poate fi convocată o şedinţă interministerială. Teoretic, planul este impecabil. Practic, timpul a devenit deja principalul adversar al viitorului guvern.

În privinţa aderării la OCDE, documentul lasă impresia că această realizare va rezolva aproape orice. Investitorii vor avea mai multă încredere, administraţia va deveni mai performantă, politicile publice vor fi mai bune, iar economia va funcţiona mai eficient. În realitate, aderarea la OCDE este consecinţa reformelor, nu substitutul lor. Să tratezi organizaţia internaţională ca pe o baghetă magică reprezintă una dintre exagerările subtile ale întregului program.

La capitolul apărare, Programul SAFE este prezentat simultan ca proiect de securitate, strategie industrială, motor economic şi accelerator de dezvoltare regională. Cititorul rămâne cu impresia că fiecare transportor blindat cumpărat va produce automat autostrăzi, locuri de muncă şi creştere economică. Conceptul este seducător, însă experienţa ultimelor programe de înzestrare militară arată că România are un talent aparte de a cumpăra tehnologie occidentală fără să obţină întotdeauna beneficiile industriale promise.

În Sănătate, documentul promite eficienţă, prevenţie şi orientarea sistemului către pacient. Toate obiectivele sunt corecte. Curios este că se vorbeşte mult despre reorganizarea serviciilor şi foarte puţin despre lipsa medicilor, exodul personalului medical şi dezechilibrele teritoriale care fac ca accesul la sănătate să depindă adesea de codul poştal al pacientului.

• 15% pentru Educaţie, o utopie?

Programul de guvernare acordă Educaţiei un statut aproape strategic, mergând până la obiectivul ca, până în 2030, cheltuielile pentru educaţie să ajungă la 15% din totalul cheltuielilor publice. Problema nu este că ţinta ar fi prea mare. Problema este că documentul vorbeşte despre 2030 într-un moment în care guvernul propus se confruntă cu urgenţe care se măsoară în săptămâni, nu în ani. Să propui o finanţare de 15% din totalul cheltuielilor publice, în condiţiile în care de aproape zece ani niciun guvern nu a implementat pactul transpartinic privind finanţare Educaţiei cu 6% din Produsul Intern Brut, pare o utopie.

Mai mult, se vorbeşte despre creşterea finanţării, despre reducerea abandonului şcolar, despre extinderea accesului şi despre investiţii pe termen lung. Însă documentul evită întrebarea esenţială: de unde vor veni banii? Dacă întregul program este construit pe reducerea deficitului, restrângerea cheltuielilor şi eliminarea risipei, atunci majorarea consistentă a ponderii educaţiei în buget presupune fie creşteri de venituri, fie tăieri în alte domenii. Iar aici textul devine brusc discret.

Ironia este că educaţia reprezintă probabil domeniul în care diagnosticul este cel mai corect. România are probleme structurale grave: abandon şcolar ridicat, analfabetism funcţional, decalaje între mediul urban şi rural şi o piaţă a muncii care reclamă tot mai des lipsa competenţelor necesare. Chiar mediul de afaceri avertizează că lipsa investiţiilor în educaţie riscă să împingă România în „capcana venitului mediu”, afectând competitivitatea pe termen lung. Dar exact aici apare paradoxul. Programul de guvernare întocmit de echipa din jurul lui Adrian Veştea tratează educaţia ca pe o prioritate a anului 2030, în timp ce problemele care afectează şcoala românească sunt deja prezente în 2026. Cu alte cuvinte, documentul promite că peste patru ani vom avea mai mulţi bani pentru educaţie, în timp ce generaţiile care intră acum în sistemul şcolar vor termina cicluri întregi de studii înainte ca această promisiune să devină verificabilă.

Pensiile speciale apar, inevitabil, în rolul antagonistului favorit. Programul promite limitarea privilegiilor şi eliminarea inechităţilor. Este probabil a cincisprezecea oară când politica românească promite acelaşi lucru cu aceeaşi convingere. Problema este că fiecare încercare anterioară s-a lovit de obstacole juridice, constituţionale şi politice suficient de solide încât să transforme reforma într-un serial fără ultim episod.

Dincolo de formulările solemne şi de ambiţiile declarate, adevărul este simplu: viitorul guvern, indiferent că va fi condus de Adrian Veştea sau de un alt premier, nu preia o ţară aflată în faza de construcţie, ci una aflată în plină cursă contra cronometru. Deficitul trebuie redus, reformele trebuie implementate, fondurile europene trebuie salvate, iar timpul rămas este dramatic mai scurt decât lasă să se înţeleagă orice program de guvernare.