Răspuns la interogaţia din BURSA: "A făcut bine România că nu a intrat în zona euro?”

În articolul din Bursa, din 11/02/2026, dl. Florian Goldstein afirmă, în esenţă, că, după criza financiară din anii 2007-2008, ţările din zona euro au pierdut privilegiul de a beneficia cam de acelaşi nivel de dobândă pentru împrumuturile în euro de pe pieţele financiare internaţionale, indiferent de disciplina fiscală, bugetară şi financiară a fiecărei ţări. În prezent, ţările din zona euro se împrumută la rate ale dobânzilor diferite, pieţele financiare evaluând calitatea guvernanţelor economice şi riscurile din fiecare ţară.

În acest context nou, dl. Florian Goldstein apreciază că aşteptarea României, care nu a decis intrarea în zona euro, atunci când îndeplinea criteriile de admitere în zona euro, nu ar fi fost un eşec, ci o formă de realism economic. Mai mult, am câştigat timp pentru a realiza mai multă convergenţă reală, ca o condiţie de supravieţuire.

La vremea respectivă, când România îndeplinea toate criteriile sau aproape toate criteriile de admitere în zona euro, am susţinut că, pentru admiterea în zona euro, condiţia principală este respectarea echilibrelor macroeconomice, iar nivelul de dezvoltare (exprimat, de regulă, prin PIB pe locuitor la paritatea puterii de cumpărare) este subsidiar. Am arătat că o ţară poate păstra echilibrele macroeconomice şi poate fi competitivă la orice nivel de dezvoltare, atât timp cât respectă corelaţiile economice fundamentale, în primul rând, între creşterea veniturilor şi cea a productivităţii. Mai mult, pentru o ţară ca România , cu o guvernanţă economică slabă, trecerea la euro ar fi indus o disciplină fiscală, bugetară şi financiară mult mai bună. Acest punct de vedere a primit replica unor reprezentanţi ai intereselor din sistemul financiar (din acel timp) care argumentau că, pentru a intra în zona euro , este necesar, mai întâi, să atingem un anumit nivel de convergenţă reală (după unii, 70%, după alţii 80% din nivelul mediu al PIB pe locuitor, din Uniunea Europeană, la paritatea puterii de cumpărare). Intrarea Croaţiei şi a Bulgariei în zona euro, ţări cu un PIB/locuitor mai mic decât cel al României, a confirmat că punctul meu de vedere a fost corect: nu nivelul de dezvoltare este hotărâtor, ci capacitatea de a păstra echilibrele macroeconomice, în mod sustenabil.

Dl. Florian Goldstein, ca şi unii dintre cei care au postat comentarii la articolul domniei sale, îşi exprimă speranţa că România a câştigat timp şi pentru a îşi întării disciplina fiscală, bugetară şi financiară, prin îmbunătăţiri structurale. Am rezerve serioase în această privinţă. În întreaga tranziţie, după anul 1989, guvernanţa economică românească a reuşit periodic, cum spune românul, ”să dea cu căruţa în gard”, fiind obligată să pună în practică programe dureroase de corectare a dezechilibrelor macroeconomice. Dl. Florin Georgescu, autorul cărţii ”Capitalul în România Postcomunistă”, Editura Academiei, 2018, volumul 2, pagina 545, subliniază că, în perioada 1990-2015, deci în 26 de ani, România a apelat la sprijinul Fondului Monetar Internaţional în 22 de ani (nu există altă ţară europeană, fostă socialistă, în tranziţie cu o astfel de ”performanţă”). Aceasta a fost expresia capacităţii instituţionale a României care a trebuit să acţioneze repetat pentru restabilirea unei discipline fiscale, bugetare şi financiare, sub presiunea condiţionalităţilor ”convenite” cu FMI.

Cum stăm cu această disciplină fiscală, bugetară şi financiară în perioada 2021-2024 ? La fel, în sensul că, în prezent, populaţia suportă greutatea corecţiilor fiscale, bugetare şi financiare necesare pentru restabilirea echilibrelor macroeconomice (majorări de impozite şi taxe, reduceri de cheltuieli publice, cea mai mare inflaţie din Uniunea Europeană şi cele mai mari dobânzi la împrumuturile luate de România, de companii şi de populaţie). Deciziile luate pentru restabilirea echilibrelor macroeconomice sunt luate, nu pentru că pe guvernanţi i-a apucat dorul de disciplină fiscală, bugetară şi financiară, ci pentru că i-a obligat perspectiva pierderii miliardelor de euro- fonduri europene, a trecerii oficiale a României în grupa ţărilor nerecomandate pentru investiţii şi presiunea pieţelor financiare din România şi internaţionale care finanţează deficitele bugetare şi refinanţează datoria publică ajunsă la scadenţă. Fără miliardele de euro primite de la Uniunea Europeană, ar interveni blocarea celor mai importante proiecte de investiţii ale României şi o deprecierea masivă şi rapidă a leului în raport cu euro, care ar induce o reinstaurarea imediată a disciplinei fiscale, bugetare şi financiare.

Reluarea dezbaterilor despre oportunitatea intrării României în zona euro este binevenită, dar orice decizie în acest sens va putea fi luată abia după anul 2031, dacă, eventual, România îşi va respecta angajamentul luat prin programul convenit cu Comisia Europeană ca, în perioada 2025-2031, să reducă deficitul bugetar la 3% din PIB.

În acest timp, România ar trebui să găsească răspuns la două evoluţii îngrijorătoare. În primul rând, incertitudinea geopolitică şi geo-economică globală, reaşezarea relaţiilor economice internaţionale impun României întărirea rezilienţei în faţa şocurilor, ceea ce necesită echilibre macroeconomice solide, sustenabile, bazate pe o disciplină fiscală, bugetară şi financiară riguroasă. Prin urmare, ar fi fost de dorit să fim în zona euro în aceste timpuri, în care ne împrumutăm în euro la dobânzi mai mari decât Bulgaria, Croaţia, Italia, Polonia ş.a. (practic, la dobânzi de ţară nerecomandată pentru investiţii). În al doilea rând, reducerea ritmului de creştere economică a început în anii 2023-2024, când România nu aplica nici un fel de măsuri de reducere a deficitului bugetar (dimpotrivă, îl creştea). În anul 2024, România a înregistrat o creştere reală de numai 0,8%, ceea ce pentru ambiţiile noastre de convergenţă reală înseamnă aproape o stagnare. De fapt, am început să fim sub ritmul de creştere al economiei europene. Acum, când în anul 2025 avem a doua oară un ritm de creştere de numai 0,8%, iar pentru anul 2026 se prevede un 1,0%, majoritatea analiştilor consideră că aceste ritmuri sunt rezultatul reformelor adoptate de guvern (austeritate). Nu cumva există cauze mai profunde ale pierderilor de ritm de dezvoltare în România? Eu cred că da. Şi mă voi referi doar la trei dintre acestea: (a) investiţiile pe care le face România trebuia să fie făcute în secolul trecut (autostrăzi, drumuri, canalizări, apă potabilă, staţii de epurare etc). Aceste investiţii sunt necesare, ridică nivelul de bunăstare a populaţiei, dar, pe termen scurt, au un efect multiplicator redus asupra PIB; (b) sectorul financiar (bănci, companii de asigurări, fonduri private de pensii, fonduri mutuale, fonduri de investiţii etc) are o contribuţie mică la finanţarea economiei româneşti, comparativ cu sectoarele financiare din ţările europene. A se vedea în acest sens articolul profesorului Nicolae Dănilă ”Bancherii şi «furtuna perfectă» - între profitabilitate record şi datoria faţă de economia reală”. (din 26/01/2026). Paradoxal, depozitele băneşti ale populaţiei, inclusiv cele acumulate în fondurile de pensii private, sunt de ordinul sutelor de miliarde de lei, dar aceşti bani sunt puşi prea puţin în slujba dezvoltării economiei; (c) structura actuală a economiei româneşti este bazată pe sectoare industriale aflate în o competiţie globală puternică, cu o dinamică mică, iar avantajele competitive ale acestor sectoare se referă, în principal, la costurile de fabricaţie şi foarte puţin la diferenţiere faţă de alţi competitori prin inovaţie. Fără schimbări în structura sectoarelor industriale din economia României, este posibil ca ţara noastră să rămână blocată pentru o mai lungă perioadă de timp în zona ritmurilor modeste de dezvoltare. De aceea, devine esenţială proiectarea dezvoltării economice a României, în anii 2026-2027 şi mai ales în noua perspectivă financiară europeană 2028-2034.