A făcut bine România că nu a intrat în zona euro?

România nu mai aderă la o uniune monetară care promitea capital ieftin şi unificat, ci la o structură unde costul de finanţare este imediat indexat la propria sa lipsă de disciplină fiscală şi slăbiciune instituţională.

Aceasta este schimbarea fundamentală de context care obligă la o reevaluare onestă a deciziei de a nu fi intrat încă în zona euro.

Privită strict prin calendar, România pare rămasă în urmă.

Croaţia şi Bulgaria au adoptat euro, în timp ce noi ratăm sistematic criteriile nominale de aderare - inflaţie, deficit bugetar, stabilitate fiscală.

Acest eşec cronic, semnalat de ani de zile de Theodor Stolojan, reflectă o guvernanţă economică fracturată şi incapacitatea de a menţine echilibre elementare.

Constatarea nu anulează însă justeţea istorică a recomandării formulate de Theodor Stolojan. Dimpotrivă.

În perioada de globalizare ridicată, când lichiditatea era abundentă, riscul era mutualizat prin pieţe, iar dobânda unică funcţiona efectiv ca mecanism de convergenţă, adoptarea euro reprezenta o oportunitate strategică pentru România.

Disciplina nominală impusă din exterior putea accelera integrarea şi reduce costul capitalului. Problema nu a fost diagnosticul, ci întârzierea: România nu a valorificat această fereastră istorică, iar contextul structural s-a modificat între timp radical.

Această diferenţă de abordare a fost discutată extensiv în paginile BURSA, unde poziţia lui Theodor Stolojan, centrată pe convergenţa nominală ca oportunitate de integrare rapidă, s-a confruntat cu argumentele lui Daniel Dăianu privind necesitatea convergenţei reale înaintea adoptării monedei unice. Polemica, purtată pe parcursul mai multor ani, a reflectat nu o divergenţă ideologică, ci două strategii valide, dependente de contextul istoric.

Citeşte Croaţia în Zona Euro; România blocată în prejudecăţi şi dezechilibre

Experienţele recente ale Croaţiei şi Bulgariei arată că adoptarea euro nu s-a dovedit nefuncţională, dar nici nu mai livrează promisiunea clasică a convergenţei accelerate.

În Croaţia, trecerea la euro a eliminat riscul valutar într-o economie deja puternic euroizată informal şi a adus stabilitate financiară, însă nu a uniformizat costul capitalului: dobânzile au rămas indexate la riscul propriu, nu la media nucleului zonei euro.

În Bulgaria, euro funcţionează mai degrabă ca un mecanism de disciplină şi formalizare, într-o economie cu consiliu monetar şi curs fix, fără a genera automat finanţare mai ieftină.

În ambele cazuri, moneda unică stabilizează, dar nu mai converge: diferenţele de risc devin mai vizibile şi sunt penalizate mai rapid într-o zonă euro aflată în regim de fragmentare.

Dar a reduce problema la o simplă competiţie de calendare este o eroare.

Disputa clasică din România - convergenţă nominală versus convergenţă reală, disciplina imediată contra dezvoltării structurale - devine secundară într-un context mult mai larg: scăderea gradului de globalizare şi fragmentarea accelerată a economiei mondiale.

Într-o lume cu grad ridicat de globalizare, proiectul zonei euro avea o logică solidă. Lichiditatea circula liber, riscurile suverane erau mutualizate implicit prin pieţe integrate, iar politica monetară unică se transmitea relativ uniform. Dobânda unică nu era doar o construcţie instituţională, ci o realitate funcţională.

Acea lume nu mai există.

Raportările recente ale Băncii Centrale Europene confirmă ceea ce pieţele semnalizează de ani buni: fragmentarea geoeconomică a devenit structurală. Capitalul nu mai caută eficienţa maximă, ci siguranţa politică şi instituţională percepută.

Investitorii nu mai cumpără „riscul zonei euro”, ci evaluează diferenţiat statele, chiar dacă toate se finanţează în aceeaşi monedă.

Consecinţa este directă şi brutală: dobânda unică europeană a murit.

O rată-cheie unică produce astăzi curbe de randament locale, divergente.

Costul finanţării în Nord nu mai este replicabil în Sud sau în Est.

Dobânda reflectă poziţionarea geoeconomică, disciplina fiscală, stabilitatea politică şi capacitatea de absorbţie a şocurilor.

Politica monetară unică nu mai este un amortizor comun, ci un factor care poate produce efecte opuse în economii diferite.

În acest cadru, România nu ar mai intra într-o zonă euro care promite convergenţă automată, ci într-una care penalizează imediat slăbiciunea internă.

Aici se validează structural teza susţinută de Daniel Dăianu: convergenţa reală nu este un moft, ci o condiţie de supravieţuire.

Atunci când capitalul nu mai este mutualizat, iar şocurile nu mai sunt absorbite colectiv, o economie cu decalaje structurale mari devine extrem de vulnerabilă. Fără infrastructură solidă, fără o bază fiscală robustă şi fără un sector productiv competitiv, intrarea în zona euro înseamnă renunţarea la ultima pârghie de ajustare - cursul de schimb - într-un moment în care beneficiul dobânzii unificate a dispărut.

Într-un asemenea context, ajustarea nu se mai face prin monedă, ci prin devalorizare internă: tăieri de salarii reale, comprimarea investiţiilor, austeritate fiscală şi tensiuni sociale.

Exact mecanismul care a marcat crizele suverane din deceniul trecut.

Intrarea Croaţiei şi a Bulgariei în zona euro arată că nivelul PIB pe locuitor nu este obstacolul decisiv.

Diferenţa este de guvernanţă.

Însă, într-o lume cu grad scăzut de globalizare, această lipsă de disciplină este sancţionată mult mai sever decât în trecut.

România a ratat fereastra de oportunitate a perioadei de globalizare intensă şi relaxare monetară, când riscul era ieftin şi toleranţa pieţelor ridicată.

Întârzierea nu mai duce acum la o integrare într-un sistem protector, ci la o aderare într-un mediu geoeconomic mai dur, cu capital scump şi selectiv.

Mai mult, odată adoptat euro, piaţa nu va mai acorda niciun „discount” pentru existenţa unei suveranităţi monetare reziduale.

Deficitele cronice, veniturile fiscale reduse şi slăbiciunile instituţionale se vor traduce direct în costuri de finanţare ridicate, sufocând atât investiţiile publice, cât şi pe cele private.

Cazul Bulgariei sugerează şi un efect colateral: formalizarea forţată a unei părţi din economia subterană, utilă pe termen lung, dar extrem de dureroasă într-un moment de fragmentare şi neîncredere a capitalului.

Privită astfel, decizia României de a nu fi intrat încă în zona euro apare nu ca o dovadă de izolaţionism, ci ca un câştig de timp.

Un timp care, însă, nu este gratuit.

Într-o lume cu grad scăzut de globalizare, adoptarea euro nu mai este un stimulent de dezvoltare, ci o formalizare a costului ineficienţei.

Guvernanţa slabă nu mai este compensată de fluxuri de capital permisive; dimpotrivă, este amplificată şi penalizată.

De aceea, întrebarea reală nu este dacă România „vrea” euro, ci dacă este pregătită să suporte dobânda de risc periferic în euro.

Drumul către moneda unică, într-un context de fragmentare, nu mai trece prin cosmetizarea deficitelor, ci printr-o reconstrucţie profundă a instituţiilor, a bazei fiscale şi a economiei productive.

Abia atunci euro poate redeveni un instrument de stabilitate.

Până atunci, aşteptarea rămâne nu un eşec, ci o formă de realism economic.

Citeşte Ce ne arată Croaţia şi Bulgaria