România şi crizele ei

România va atinge în această săptămână un moment în care acumularea tensiunilor politice din ultimele luni ajunge la apogeu. Ceea ce apare ca o succesiune de tensiuni conjuncturale reflectă, în realitate, funcţionarea unui aranjament instituţional care produce instabilitate recurentă. În aceste circumstanţe asistăm la suprapunerea a trei niveluri de criză distincte, care nu se confundă, dar se intersectează. Confuzia dintre ele, întreţinută uneori deliberat, devine ea însăşi o resursă de manipulare politică.

Fundalul este reprezentat de o criză politică sistemică, rezultată dintr-un proces de instituţionalizare incompletă, în care regulile formale s-au stabilizat mai rapid decât practicile politice care ar fi trebuit să le susţină. Această criză are rădăcini adânci în perioada de instituţionalizare a noului regim politic în anii 90 ai secolului trecut şi a avut drept consecinţe erodarea dramatică a încrederii în clasa politică, absenteismul electoral ridicat, incapacitatea partidelor-sistem de a gestiona simultan presiunile economice şi cele geopolitice şi, mai ales, în contextul războiului hibrid, ascensiunea unei extreme drepte naţionalist-populiste care a fost propulsată direct în centrul sistemului pe care îl contestă. Această disjuncţie între reguli şi practici a generat un tip de echilibru instituţional instabil, caracterizat prin adaptări succesive, dar fără consolidare. Iar sondajele de opinie, aparent realizate pentru a explica acest cadru, în loc să măsoare criza, produc opinii acolo unde existau mai degrabă frustrări difuze şi contribuie la stabilizarea discursivă a crizei, nu la explicarea ei. Criza politică de fond a făcut posibile rezultatele electorale din 2024, care au dus la această arhitectură guvernamentală fragilă şi care acum alimentează toate scenariile posibile cu o energie pe care actorii instituţionali nu par s-o controleze.

Criza guvernamentală propriu-zisă este mai recentă şi mai concretă. Aceasta are ca punct de plecare ruptura dintre PSD şi premierul Ilie Bolojan, cristalizată public în ultimele săptămâni, dar ale cărei manifestări erau deja vizibile de luni de zile. La momentul în care scriu acest articol, scenariul plauzibil este ca, după ce PSD a organizat, în 20 aprilie, un vot intern prin care aproximativ cinci mii de lideri ai partidului s-au pronunţat pentru retragerea sprijinului politic acordat guvernului, iar primul ministru a refuzat categoric să demisioneze, calificând gestul PSD drept un joc dublu mincinos, PSD să-şi retragă miniştrii din guvern după expirarea perioadei de 72 de ore pe 23 aprilie. Această secvenţă nu este doar rezultatul unui conflict politic, ci expresia unei logici instituţionale care favorizează şi chiar încurajează repoziţionări rapide între guvernare şi opoziţie.

Această secvenţă are o logică proprie care trebuie înţeleasă separat de retorica publică. Comportamentul PSD nu reflectă o schimbare de preferinţe, ci funcţionarea unor mecanisme instituţionale care favorizează ajustarea strategică a poziţiei în funcţie de costurile electorale anticipate. Ilie Bolojan rezistă nu doar din principiu, ci şi în logica unei constrângeri instituţionale în care cedarea ar însemna pierderea controlului asupra agendei politice a partidului şi, cel mai probabil, pierderea controlului asupra propriului partid. Iar dacă PNL a anunţat că face scut în jurul premierului, aritmetica parlamentară nu susţine această afirmaţie fără ca acest partid să aibă parteneri suplimentari.

Între timp, AUR a anunţat depunerea unei moţiuni de cenzură pe 13 mai. Acest gest are mai mult valoare de spectacol politic decât de ameninţare reală, pentru că fără votul PSD moţiunea nu poate trece. PSD se află, astfel, într-o poziţie incomodă pe care şi-a construit-o singur, deoarece, dacă votează moţiunea se aliază cu extrema dreaptă, dacă nu o votează salvează un premier pe care tocmai l-a atacat public. Această dilemă nu este accidentală, ea reflectă o contradicţie mai adâncă a strategiei PSD în această criză.

Poziţia preşedintelui Nicuşor Dan reflectă ambiguitatea instituţională a funcţiei prezidenţiale, plasată între rolul de arbitru şi cel de actor politic. Acum preşedintele Dan a ales rolul de mediator, explicând public pe 16 aprilie că susţinerea deschisă a lui Bolojan l-ar expune reproşurilor legate de scăderea nivelului de trai, în timp ce nesusţinerea acestuia ar însemna opoziţie faţă de reformă. Această formulare descrie de fapt o retragere strategică din spatele premierului. Dan nu-l mai apără, ci încearcă să supravieţuiască politic indiferent de rezultat.

Pericolul real şi distinct de criza guvernamentală este posibilitatea unei crize constituţionale, care s-ar putea declanşa dacă secvenţa evenimentelor depăşeşte capacitatea instituţiilor de a gestiona tranziţiile în cadrul normelor stabilite. Mecanismul concret care ar produce-o este articolul 85 alineatul 3 din Constituţie, care prevede că, dacă o remaniere schimbă compoziţia politică a guvernului, Preşedintele poate numi noii miniştri numai cu aprobarea Parlamentului. Situaţia ilustrează modul în care reguli constituţionale concepute pentru stabilitate pot produce blocaj atunci când sunt activate într-un context de competiţie strategică intensă.

Dacă PSD îşi retrage miniştrii şi Bolojan îi înlocuieşte cu persoane din afara PSD, se declanşează obligatoriu un vot parlamentar. Dacă acel vot eşuează, urmează un impas în care se poate ajunge la două investituri eşuate în interval de 60 de zile, ceea ce deschide calea dizolvării Parlamentului şi a alegerilor anticipate.

Alegerile anticipate sunt în acest moment o ipoteză mai degrabă teoretică decât probabilă, tocmai pentru că niciun actor politic major nu le doreşte cu adevărat. Ele ar profita masiv extremei drepte, ceea ce reprezintă o ameninţare reală pentru PSD, PNL şi pentru preşedintele Dan deopotrivă. Ameninţarea cu alegerile funcţionează mai degrabă ca instrument de şantaj în negocierile dintre PNL şi PSD, nu ca intenţie reală a vreuneia dintre părţi. Criza constituţională s-ar produce nu prin voinţă politică, ci prin incapacitatea actorilor de a gestiona o succesiune de paşi procedurali fără să piardă controlul.

Distincţia dintre cele trei crize rămâne esenţială în înţelegerea situaţiei şi găsirea soluţiilor de reglare. Criza guvernamentală este reală şi se desfăşoară în prezent, criza politică este structurală şi preexistentă, iar criza constituţională rămâne un risc condiţional. Confundarea acestor niveluri nu este doar o eroare de analiză, ci reflectă dificultatea de a distinge între efectele conjuncturale şi constrângerile instituţionale care structurează comportamentul actorilor politici. În absenţa unei corecţii instituţionale, aceste crize nu se succed, ci se reproduc, ca efect al aceluiaşi mecanism care le face posibile.