România şi riscul dezordinii mondiale

Ordinea internaţională este cel mai des prezentată ca un construct ideologic, ca un produs al elitelor sau ca o extensie a globalizării, dar această interpretare ratează esenţialul, anume faptul că a funcţionat înainte de toate ca un mecanism de limitare a arbitrarului şi de reducere a violenţei într-o lume structurată de inegalităţi profunde de putere. Pentru statele mari, regulile sunt adesea o constrângere negociabilă, însă pentru statele mijlocii şi mici reprezintă singurul cadru care reduce expunerea şi temperează vulnerabilitatea.

În acest cadru conceptual atacul trumpist împotriva instituţiilor multilaterale nu trebuie înţeles ca o simplă deviaţie politică sau ca o reacţie populistă la globalizare, ci ca o contestare frontală a arhitecturii care a făcut posibilă funcţionarea relativ predictibilă a relaţiilor internaţionale în ultimul secol. Retragerea din acorduri, delegitimarea organizaţiilor internaţionale şi transformarea relaţiilor externe într-o succesiune de negocieri bilaterale asimetrice nu conduc la o lume mai liberă, ci la una mai fragmentată, imprevizibilă şi costisitoare pentru cei care nu dispun de suficientă forţă pentru a-şi impune interesele.

România este un exemplu elocvent al modului în care ordinea internaţională poate funcţiona ca un multiplicator de securitate şi de dezvoltare. Statul român modern nu s-a construit prin forţă, ci prin ferestre de oportunitate create de contexte multilaterale favorabile, de la momentul fondator din 1918 până la integrarea euroatlantică de după 1989. În ambele cazuri, succesul nu a fost rezultatul unui raport de putere avantajos, ci al existenţei unor reguli, principii şi mecanisme de recunoaştere care au permis transformarea unei poziţii fragile într-una legitimă.

Istoria secolului trecut oferă însă şi un contraexemplu clar, adesea ignorat în dezbaterile contemporane. În 1940, când ordinea internaţională se prăbuşea iar regulile erau înlocuite de arbitrajul forţei, România s-a confruntat cu pierderi teritoriale succesive, cu o gravă insecuritate politică internă pe fondul dispariţiei capacităţii de negociere ca urmare a dispariţiei cadrului multilateral, nu a vreunei erori conjuncturale. Pentru România, diferenţa dintre 1918 şi 1940 nu a fost voinţa naţională, ci existenţa sau absenţa unui sistem de reguli funcţionale.

În acest punct se impune o clarificare ce revine obsesiv în spaţiul public românesc şi care ignoră tocmai lecţiile istorice invocate mai sus. Există şi astăzi voci care susţin schimbarea sistemului de alianţe al României şi apropierea de marile puteri, ca şi cum ar fi vorba despre o alegere liberă, reversibilă şi lipsită de constrângeri structurale. Această ficţiune pleacă de la ideea că România şi-ar fi putut apăra integritatea teritorială în afara unui sistem de alianţe şi reguli internaţionale care să limiteze arbitrariul marilor puteri. România nu a avut alternative reale nici în trecut, nici astăzi. Atunci, în anii "30 ai secolului trecut, nu putea fi aliată durabil cu Germania şi Italia fără a-şi pierde teritoriul şi autonomia politică, aşa cum nu poate fi astăzi alături de Rusia sau de o Americă trumpistă fără a ieşi din cadrul care îi garantează securitatea şi funcţionarea statală. Pentru statele de talia României, problema nu este alegerea între mari puteri, ci existenţa sau absenţa unui sistem de reguli care limitează dominaţia politică şi strategică a marilor puteri. Fără un astfel de cadru, orice apropiere de o putere dominantă devine o relaţie de dependenţă, nu un parteneriat.

Comparativ, alte state din regiune au avut relaţii mult mai ambigue cu ordinea internaţională. Ungaria a rămas structural tensionată cu un sistem care i-a consacrat pierderea unui statut imperial, Serbia a oscilat între integrare şi contestare, iar Rusia a perceput constant regulile ca pe o limitare inacceptabilă a ambiţiilor sale. România, în schimb, a fost un beneficiar al stabilităţii normative, tocmai pentru că nu a avut un proiect revizionist şi nici capacitatea de a impune unilateral schimbări de sistem.

În acest context, tentaţia retragerii din angajamente sau relativizarea importanţei regulilor comune reprezintă un risc strategic major. O lume organizată pe baza tranzacţiilor ad hoc şi a raporturilor brute de putere nu este una a suveranităţii extinse, ci una a dependenţelor fluctuante şi a costurilor crescute, în care statele fără masă critică sunt primele expuse. Promisiunea libertăţii totale maschează, de fapt, creşterea imprevizibilităţii şi slăbirea mecanismelor de protecţie.

Pentru România, ordinea internaţională nu este un orizont abstract şi nici o temă rezervată diplomaţiei, ci cadrul concret în care statul a reuşit să se consolideze, să se dezvolte şi să reducă decalaje istorice. Atunci când regulile slăbesc, pierderile nu sunt teoretice, ci rapide şi cumulative. Lecţiile trecutului sunt elocvente, chiar dacă memoria acestora pare astăzi estompată, iar ignorarea lor riscă să transforme un câştig istoric într-o vulnerabilitate strategică.