Siguranţa emoţională - noul fundament al performanţei şcolare

Reporter: Campania „Siguranţa care nu se vede” este în plină desfăşurare. De la ce problemă reală din şcoli a început acest demers şi ce v-a inspirat în această idee?

Ramona Raduly: Aş spune că toată ideea din spatele programelor educaţionale a pornit în urma cercetărilor făcute de echipa noastră în comunităţi. Am încercat să privim mai în amănunt lucrurile şi ne-am dat seama că nu mai e neapărat vorba despre resurse sau de lipsa lor, nu mai e despre toaletele din fundul curţii, nici despre lipsa tehnologiei în clase, la fel cum nu mai e despre acoperişuri găurite sau despre lipsa microbuzelor de transport şcolar. Este despre lipsa siguranţei interioare.

Şi dacă e să-mi evidenţiez vulnerabilitatea, am văzut această nevoie inclusiv la copiii mei, copii cu resurse, de a căror educaţie suntem preocupaţi o suită de adulţi, copii crescuţi după un model poate puţin mai nou de parenting, cărora le sunt ascultate vocile şi care sunt încurajaţi să încerce, să facă, să greşească. Cu toate acestea, copilul meu cel mic s-a pierdut la un examen şi nu a mai ştiut să efectueze o împărţire simplă, de tipul 100:20. Copilul meu cel mare, elev în clasa a VIII-a, a recunoscut că este foarte anxios că nu va performa cum se aşteaptă el la Evaluarea Naţională. Şi nu sunt singură în povestea asta, împărtăşesc aceleaşi trăiri şi emoţii cu zeci de mii de alte mame.

Apoi, echipa noastră de Impact a început să cerceteze în afara ţării, a descoperit ştiinţele comportamentale şi intervenţiile de tip SBC (Social Behavior Change) ce s-au făcut în alte sisteme educaţionale din lume şi au analizat rezultatele. Le-am adunat pe toate cap la cap şi, cu ajutorul experţilor în educaţie, am creat o metodologie de intervenţie comportamentală în şcoli.

După prima intervenţie în care am vizat îmbunătăţirea relaţiei părinţilor cu şcoala, tot ce ne-a rămas a fost să punem toate ideile noastre într-o campanie de comunicare Narada. Şi aşa a ieşit Siguranţa care nu se vede.

Reporter: Experimentul social cu cele două profesoare-actriţe a avut un impact uriaş. Care este, în opinia dumneavoastră, cea mai importantă lecţie pe care ar trebui să o înţeleagă toţi cei care lucrează cu copii şi cu adolescenţi?

Ramona Raduly: Experimentul social l-am gândit iniţial ca un instrument de comunicare, pentru a arăta cât mai plastic nevoia de gândire critică, autoreglare emoţională şi rezilienţă în şcolile din România, dar şi urgenţa cu care trebuie să acţionăm. Pentru că interpretarea celor două profesoare nu e deloc străină de ce se întâmplă încă în multe şcoli din ţară. Da, rezultatul a avut un impact uriaş, pentru că şi pe noi ne-a uimit la momentul respectiv. Şi da, am ajuns la aceeaşi concluzie, şi anume că felul în care un adult se poartă cu un copil îi poate schimba nu doar ziua, ci felul în care se vede pe sine. Copiii nu învaţă doar informaţii, învaţă cum să fie oameni. Din vocea noastră învaţă cât curaj îşi permit, câtă încredere au voie să aibă şi cât spaţiu au să greşească.

Experimentul a demonstrat un lucru care ar trebui să ne trezească pe toţi - profesori, părinţi, adulţi care interacţionăm cu copiii:

- Un copil nu spune adevărul când îi este teamă.

- Nu pune întrebări când se simte ridiculizat.

- Nu îndrăzneşte să gândească atunci când este certat pentru îndrăzneală.

Dar un copil înfloreşte când este ascultat, văzut, validat. Acele câteva minute de blândeţe din ora de geografie au scos la suprafaţă ce nu reuşise ora „dură”: curiozitate, atenţie, implicare, dorinţă de a participa, curajul de a corecta. Aşadar, lecţia fundamentală este aceasta:

Copiii nu au nevoie de frică pentru a învăţa. Au nevoie de siguranţă. Siguranţa care nu se vede, dar pe care o simt în fiecare privire şi în fiecare cuvânt al nostru. Iar dacă reuşim să schimbăm felul în care vorbim cu ei, schimbăm felul în care vor vorbi cu lumea. Şi asta, până la urmă, e cea mai mare responsabilitate pe care o avem.

Reporter: Cifrele arată niveluri ridicate de bullying, anxietate şi teamă în şcoli. Cum vedeţi legătura cu siguranţa emoţională şi cum poate ajuta aceasta în diverse cazuri?

Ramona Raduly: Bullying-ul, anxietatea şi teama din şcoli nu sunt „accidente”. Sunt semnele unei generaţii care creşte fără un lucru esenţial: siguranţa emoţională. Când un copil nu se simte în siguranţă nici în relaţia cu profesorul, nici cu colegii, nici cu propriile emoţii, el nu poate învăţa, nu poate să se exprime şi, mai ales, nu poate să devină versiunea lui bună şi puternică.

Siguranţa emoţională nu este un concept abstract. Înseamnă ceva foarte concret pentru un copil:

- Să nu îi fie frică să pună întrebări.

- Să aibă curajul să spună: „Nu ştiu” fără să fie ridiculizat.

- Să poată cere ajutor când simte că nu mai face faţă.

- Să ştie că greşeala nu e pedeapsă, ci parte din învăţare.

Atunci când lipseşte siguranţa interioară, apare tot lanţul: bullying, anxietate, retragere, agresivitate, abandon.

Reporter: Ce poate schimba asta?

Ramona Raduly: Intervenţii simple, constante şi intenţionate. Exact ce face Narada acum:

- Mini-rutine de autoreglare: exerciţii de respiraţie, check-in emoţional, pauze de reglare care îi ajută pe copii să îşi înţeleagă şi să îşi gestioneze emoţiile;

- Rutine de gândire critică: întrebări-cheie, momente de reflecţie, exerciţii de contestare sănătoasă a informaţiilor ca ei să aibă curajul să întrebe „De ce?” şi „E corect?”;

- Rutine de rezilienţă: zidul reuşitelor, jurnal de progres, obiective mici şi realizabile ca ei să înveţe să se ridice după ce greşesc;

- Rutine de relaţionare: întâlniri cu părinţii, mesaje pozitive, spaţii de dialog între copii, profesori şi familie pentru a reconstrui legătura adult-copil.

Niciuna dintre acestea nu este „lecţie în plus”. Sunt obiective ce se regăsesc în curricula Ministerului Educaţiei pentru orele de dirigenţie. Numai că profesorii diriginţi nu sunt formaţi în niciun fel să poată raspunde acestor cerinţe şi să poată atinge aceste obiective, iar obiectivele în sine nu sunt măsurate nicicum.

Reporter: Metacompetenţele - gândirea critică, autoreglarea emoţională, autodisciplina -, pilonii campaniei „Siguranţa care nu se vede”, nu se regăsesc printre materiile şcolare, axate mai mult pe performanţă academică. Ce poate face concret un profesor sau un părinte ca să îi ajute pe copii să le dezvolte?

Ramona Raduly: Metacompetenţele nu sunt încă materii în catalog, dar pot deveni parte din şcoală şi din viaţa de acasă. De aceea, la Narada construim acum o curriculă completă, dedicată profesorilor, care va fi gata până la începutul anului şcolar 2026-2027. Este o curriculă gândită pe fiecare metacompetenţă: gândire critică, autoreglare emoţională, autodisciplină - şi structurată pe programe concrete, adaptate fiecărei clase de gimnaziu. În cele 50 de şcoli-epicentru, copiii vor trece, de la clasa a V-a până la a VIII-a, printr-un traseu coerent de formare interioară.

Pentru părinţi, lucrurile sunt la fel de importante. Dar nu vrem să le dăm liste de „trebuie să faci”. Ce le recomandăm este ceva mult mai firesc şi real: să intre pe www.narada.ro şi să vorbească cu Nari, asistentul nostru AI antrenat special pentru educaţie şi comportament. Nari oferă micro-rutine simple, conversaţii care aduc claritate şi soluţii ce îi ajută pe părinţi să rămână conectaţi cu copilul lor, fără presiune şi fără teorii complicate. În final, atât profesorii, cât şi părinţii pot construi acele competenţe care nu se predau la tablă, dar care îi ţin pe copii în siguranţă când viaţa devine dificilă. Asta este „siguranţa care nu se vede”, dar care se simte în fiecare decizie bună pe care un copil o ia pentru el.

Reporter: În şcolile-epicentru unde aţi început intervenţiile scurte de 4-6 săptămâni, ce schimbări aţi observat deja la elevi şi la profesori?

Ramona Raduly: Intervenţiile în şcolile-epicentru sunt încă în desfăşurare şi abia acum începem măsurătorile finale pentru cele două programe noi:

- unul pentru elevii de clasa a V-a, construit pentru reglare şi echilibru emoţional, adaptare şi apartenenţă la un sistem complet nou pentru ei;

- şi unul pentru elevii de clasa a VIII-a, care învaţă cum să înveţe, cum să îşi seteze obiective realiste şi cum să le ducă până la capăt într-un an cu enormă presiune emoţională. Rezultatele oficiale vor veni foarte curând, însă din teren vedem deja un lucru important: copiii răspund incredibil atunci când primesc instrumente clare. Iar profesorii, atunci când sunt susţinuţi, pot deveni cei mai buni facilitatori ai schimbării.

Ce ştim sigur în acest moment este că avem o metodologie solidă, construită de experţi în educaţie şi ştiinţe comportamentale, care urmăreşte transformări foarte concrete, observabile în clasă. De exemplu:

1.Menţinerea atenţiei la ore fără conversaţii paralele;

2. Gestionarea timpului pentru teme şi evitarea amânărilor;

3. Punerea de întrebări pentru clarificare - curiozitate, nu ruşine;

4. Gestionarea emoţiilor în situaţii de conflict, fără izbucniri;

5. Persistenţă la sarcini dificile - nu renunţ imediat „că e greu”.

6. Auto-monitorizarea progresului - îşi verifică singur tema/testele.

7. Luarea deciziilor pe baza unor criterii, nu impulsiv;

8. Exprimarea dezacordului cu respect şi argumente;

9. Amânarea recompensei - întâi termin sarcina, apoi mă joc;

10. Analizarea consecinţelor unei acţiuni, pe termen scurt şi lung.

Aceste comportamente sunt mici semne de maturizare interioară şi sunt primele semnale ale metacompetenţelor - autoreglare, rezilienţă, gândire critică - exact „centura de siguranţă pe interior” pe care vrem ca fiecare copil să o poarte. Şi poate cel mai important lucru pe care îl vedem deja este acesta: „când profesorii schimbă modul în care pun întrebări, copiii schimbă modul în care răspund. Iar asta este fundaţia unei transformări reale”.

Reporter: Nari este primul asistent AI din România dedicat educaţiei comportamentale. Ce aduce nou şi cum îi ajută, concret, pe copii, părinţi şi profesori?

Ramona Raduly: Nari este primul asistent AI din România dedicat educaţiei comportamentale şi, poate cel mai important, nu este un AI obişnuit. Nari este antrenat pe zeci de studii din psihologie, educaţie, neuroştiinţe şi ştiinţe comportamentale, iar tot ce oferă este filtrat, validat şi construit împreună cu experţi sociologi, psihologi, specialişti în educaţie.

Ce aduce nou? În primul rând, traduce ştiinţa în lucruri simple, aplicabile imediat. Transformă cercetarea în gesturi mici de zi cu zi, acele micro-rutine care schimbă comportamente reale.

Pentru profesori, Nari oferă exerciţii scurte pentru reglarea emoţiilor în clasă, moduri de a pune întrebări care stimulează gândirea critică, exemple de rutine ce cresc disciplina fără frică. Sunt instrumente uşor de integrat în orice oră.

Pentru părinţi, este un partener de conversaţie. Răspunde calm, clar şi adaptat: cum gestionezi frica de eşec, ce faci într-un moment de conflict, cum ajuţi copilul să-şi regleze emoţiile sau să-şi construiască obiceiuri sănătoase. Totul bazat pe ştiinţă, nu pe păreri.

Pentru copii, Nari devine un antrenor: Îi învaţă să-şi numească emoţiile, să-şi stabilească obiective mici, să se ridice după o greşeală, să întrebe, să gândească. Le dă sentimentul că nu sunt singuri şi că pot avea control asupra propriilor reacţii.

De fapt, noutatea reală este că Nari duce în şcoli şi în familii ceva ce România nu a avut până acum: educaţie comportamentală accesibilă, personalizată şi susţinută de ştiinţă, nu de întâmplare.

Reporter: Campania vrea să ajungă la peste 8500 de copii. De ce aveţi nevoie, ca resurse şi sprijin, pentru ca acest model să devină unul naţional?

Ramona Raduly: Când am enunţat cifra de 8500 de copii, am spus că vizăm toţi copiii care învaţă în 20 de şcoli epicentru în care vom interveni până la finalul acestui an şcolar. Le-am numit şcoli epicentru deoarece, ca în cazul cutremurelor, ne aşteptăm ca de la ele să se propage undele de impact către alte comunităţi ce vor dori să participe la aceste intervenţii care răspund unor nevoi critice - de la siguranţă emoţională şi apartenenţă, la dezvoltarea gândirii critice, tehnici de învăţare şi rezilienţă -, astfel încât copiii să îşi crească motivaţia şi şansele de reuşită la şcoală.

Dacă e să ne uităm la resurse, din fericire pare că avem câteva dintre cele mai importante: încrederea şi dorinţa şcolilor de a colabora, nevoia pe care o citim în chestionarele la care au răspuns câteva sute de părinţi şi energia şi motivaţia echipei Narada.

Într-adevăr, nu sunt suficiente, e nevoie de fonduri pentru cercetare, implementare şi pentru crearea unui instrument valid de măsurare, instrument care deja se regăseşte în proiectele noastre în desfăşurare. Aşadar, dacă tot am ajuns aici, pot spune că orice donaţie, oricât de mică, poate însemna enorm atunci când vine din partea celor care sprijină cu sufletul educaţia şi înţeleg datoria noastră morală de a contribui în acest sector, ce ne doare pe toţi.

Reporter: Mulţumesc!