
Măcar zilele astea să lăsăm deoparte trivialitatea lumii. Domeniul acesta uriaş, atotcuprinzător, cotropitor, înjositor, asupritor în toate celelalte 51 de săptămîni ale anului. Să ne separăm, să ne ducem la o parte, să evadăm. Şi, unde să ne retragem? Dacă o confrunţi serios, întrebarea aceasta te loveşte ca un zid nemilos şi te lasă, cel puţin o bucată de vreme, descumpănit. Pare că dincolo şi dincoace de insalubritatea mundană nu mai este nimic. Războaie, ucideri şi ucigaşi, prădători şi prăzi, înşelători şi înşelaţi, duplicitari şi ”maeştri” în arta contorsionării adevărului pînă ce devine contrariul său. Urîţenie, distrugere, mizerie, decadenţă, disoluţie. Doar un hău, în care nu te poţi nici dizolva, nici oglindi. Şi totuşi, undeva, trebuie să existe un ”locus”, un spaţiu special, marcat, predestinat ”salvării”. Acel ”Acolo”, lîngă un prieten liniştit, tăcut, înţelegător, ocrotitor, capabil să aline, să vindece, cel la care te poţi întoarce oricînd pentru a te regăsi. Pentru a te redefini. Pentru a putea merge mai departe. Aşa am ajuns eu la vorbele puse de Ioan, evanghelistul, în mărturisirea sa despre Iisus: ”Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”! Cred că aceste cuvinte nu au fost puse împreună pentru a indica trei lucruri diferite, ci dimpotrivă, stau laolaltă pentru că reprezintă una şi aceeaşi esenţă, oglindită întreit. Calea nu poate fi decît Adevărul, iar Adevărul nu poate fi decît Viaţa. Viaţa nu poate fi decît Adevărul, iar Adevărul este Calea ei, Adevărul nu poate fi decît Viaţa, iar Viaţa este calea către el. Rostirea acestor cuvinte nu marchează un monopol, nici asupra Vieţii, nici asupra Căii, nici asupra Adevărului, ci înţelepciunea faptului că ele nu trebuie căutate separat, secvenţial, disjunct, ci întrupate într-o unitate indestructibilă, intagibilă, atestată şi susţinută de comuniunea indisolubilă a Omului cu Dumnezeu.
Spre surpriza mea, am regăsit recent formula aceasta între pagini literare. Dovadă că literatura nu trebuie să fie neapărat ”biblică” pentru a accede la instaţele superioare ale spiritualităţii. ”Şi, dintr-o dată, i-a devenit clar că numai Viaţa este Adevăr, numai Minunea şi Frumuseţea Lumii noastre, oglindită într-un singur moment... Massimo a numit acest moment, ceva mai tîrziu, ”prietenul său liniştit, tăcut, la care el se putea reîntoarce oricînd”. (Ferdinand von Schirach, ”Der Stille Freund”, Ed. Luchthand, 2025).
Cînd am citit prima dată rîndurile acestea mi-au revenit în minte imaginile obsesive ale celui mai trist şi mai optimist film pe care l-am văzut vreodată: ”La vita e bella”, Viaţa e Frumoasă, a lui Roberto Benigni. Paradigma perfectă a lumii în care trăim. O uriaşă şi absolută maşinărie de distrugere a oamenilor şi a tot ceea ce este omenesc în ei. Lagărul perfect. Aceasta este lumea la care a fost condamnat un copil şi, odată cu el, toţi copiii lumii, cu toată frumuseţea şi inocenţa lor. Condamnaţi fără nici o vină, alta decît aceea că există şi aparţin unei familii anume, că s-au născut într-un loc anume, într-un timp al distrugerii premeditate, sistematice şi ”industrializate” a omenescului, că s-au nimerit de partea victimelor. Un tată, indiferent de condiţiile şi restricţiile vieţii sale, are vocaţia şi datoria să îi ofere copilului său ”cea mai bună dintre lumi”. Pentru a se putea bucura de viaţă, pentru a se putea juca, pentru a putea rîde din toată inima, pentru a putea creşte şi trăi cu gîndul la viitor. Un viitor al Binelui în care el, copilul, îşi are locul rezervat. Întregul film este povestea uluitoare a modului în care iubirea unui părinte nu găseşte, ci creează din nemărginirea sufletească a iubirii sale pentru copil, resursele necesare ca să construiască o lume ”artificială”, dar profund umană, în interiorul celei reale şi absolut inumane, a distrugerii şi a morţii, care este Lagărul! Dacă nu aţi văzut încă filmul, nu este niciodată timpul pierdut. Pregătiţi-vă, însă, pentru un şoc. Sufletesc, cultural, spiritual. ”Morala” este aceeaşi: Calea, Adevărul şi Viaţa sunt unul şi acelaşi lucru, iar singura soluţie pentru a rezista în faţa oricărei încercări de a le distruge, oricît de masive, oricît de persistente, oricît de neoprit ar putea să pară, este una singură: ”Bucuraţi-vă de Viaţă, de Adevărul ei şi de toată Frumuseţea pe care o puteţi pune, prin puterile proprii, în miezul ei”!

















































1. fără titlu
(mesaj trimis de anonim în data de 08.04.2026, 00:20)
Ce e Dumnezeu/ NU am intrebat Cine...pentru ca nu e o persoana. cu fizicalitate....e un Demiug sau e un camp de posibilitati?
1.1. fără titlu (răspuns la opinia nr. 1)
(mesaj trimis de anonim în data de 08.04.2026, 00:26)
Sofia l-a creat pe Demiurg in joaca spune o poveste...Iar demiurgul a creat din lut din materie omul si tot universul vizibil si invizibil...insa viata i-a dat tot Sofia,, scanteia...de la sursa.
2. fără titlu
(mesaj trimis de anonim în data de 08.04.2026, 00:22)
Ce e adevaru dar Calea si viata? Exista moarte?Poate ca Universul sau multiversul e o fiinta vie...
2.1. fără titlu (răspuns la opinia nr. 2)
(mesaj trimis de anonim în data de 08.04.2026, 00:28)
Gnosticii sustin ca tot ce exista are scanteia divina...adica e viu.