Analiză PwC: E timpul pentru reforme, nu pentru măsuri de avarie

Daniel Anghel, Country Managing Partner PwC România, atrage atenţia, într-un comunicat remis redacţiei, că România riscă să rămână blocată într-un cerc vicios al deficitului bugetar şi al creşterii de taxe, dacă nu adoptă reforme fiscale şi structurale pe termen lung. Într-o analiză detaliată, acesta subliniază că soluţiile temporare nu pot înlocui nevoia urgentă de modernizare a administraţiei fiscale, prioritizarea investiţiilor şi creşterea colectării.

Redăm mai jos analiza acestuia:

„Situaţia fiscal-bugetară a României a ajuns în punctul în care numeroasele probleme acumulate în ani de zile au generat o criză ce trebuie corectată urgent. Lipsa de predictibilitate alimentată de modificări legislative şi fiscale frecvente şi fără studii de impact, creşterea nesustenabilă a cheltuielilor publice, întârzierile foarte mari în modernizarea şi dotarea cu tehnologiei a administraţiei fiscale sunt doar câteva dintre cauzele care au generat inechitate fiscală în economie şi de remunerare în sistemul public, colectare insuficientă a veniturilor statului şi deficite tot mai mari, mai greu de finanţat şi, implicit, o stare de nemulţumire a multor categorii sociale.

Cu câteva zile înainte de Consiliul Ecofin, guvernul a anunţat că vor fi aplicate trei pachete de măsuri în următoarele luni, primul cuprinzând o serie de creşteri de fiscalitate - două cote de TVA de 11% şi 22%, accize majorate cu 10%, impozit pe dividende de 16%, suprataxarea băncilor, CASS pentru pensii etc - şi câteva ajustări ale cheltuielilor. Cu acest pachet, guvernul estimează în acest an venituri bugetare mai mari cu 10,6 miliarde lei şi cheltuieli mai mici cu 12,7 miliarde lei. Celelalte două pachete de măsuri ar urma să se concentreze asupra cheltuielilor şi a companiilor de stat, însă detaliile lipsesc deocamdată.

Crizele suprapuse începând din 2020 au venit după o perioadă începută din 2016, în care politica fiscală s-a relaxat, introducându-se multe scutiri de taxe şi excepţii, şi în care majorările de salarii, pensii şi alte forme de sprijin financiar au luat avânt fără a ţine seama de limitele bugetare. Ca urmare, deficitul bugetar a depăşit plafonul de 3% din PIB, cerut prin tratatul de la Maastricht statelor membre UE şi, din primăvară lui 2020, Comisia Europeană (CE) a declanşat procedura de deficit excesiv. România urma să ia o serie de măsuri pentru a diminua deficitul, însă criza pandemică, apoi războiul din Ucraina şi criza energetică au dus la o abordare tolerantă a CE, mai ales că mai multe state UE au înregistrat deficite mai mari de 3% din PIB. În 2021-2022, România a făcut o ajustare conform recomandărilor şi a redus deficitul, dar din 2023 şi mai ales din 2024, deficitului bugetar s-a adâncit până la recordul de 9,3% din PIB, pe fondul unei perioade electorale prelungite în care responsabilitatea fiscală a fost ignorată.

Ca urmare, în toamna anului trecut, CE a mai dat o derogare, asteptând ca guvernul să ia măsuri de reducere a deficitului până la 1 aprilie 2025. Dar amânarea alegerilor prezidenţiale şi provizoratul guvernării au îngheţat deciziile. Practic, România a primit prea multe amânări şi de aici urgenţa din ultimele săptămâni de a găsi acele măsuri care să reducă deficitul bugetar la 7-7,5% în acest an. O astfel de reducere este însă dificil de făcut în doar jumătate de an şi categoriile vizate de creşteri de taxe sau de tăieri de cheltuieli se simt nedreptăţite.

În orice caz, guvernul, prin planul fiscal pe termen mediu agreat cu CE, s-a angajat că va reduce cheltuielile bugetare până în 2031, cu peste 5 puncte procentuale din PIB. Sunt vizate reduceri graduale de 1 punct procentual ale cheltuielilor de personal, de 2 puncte procentuale din PIB ale cheltuielilor cu asistenţa socială şi cu alte 2 puncte procentuale ale investiţiilor publice. În acelaşi timp se mai estimează un plus, tot până în 2031, de 2-3 puncte procentuale din PIB din reforma fiscală, respectiv eliminarea inechităţilor, scutirilor, excepţiilor din Codul fiscal şi din reforma şi digitalizarea administraţiei fiscale.

Astfel, rezultă din planul fiscal pe termen mediu că miza mai mare este reducerea cheltuielilor bugetare decât creşterea poverii fiscale. Între timp acest plan a fost reevaluat, fiind considerat prea optimist. Totuşi, de principiu, atenţia asupra cheltuielilor are sens dacă analizăm cum au evoluat veniturile şi cheltuielile bugetare în ultimii zece ani, în care am experimentat pe rând atât creşteri de taxe, cât şi relaxare fiscală.

Observăm că indiferent cât au crescut veniturile din taxe, cheltuielile au avut un ritm de creştere superior. Să luăm exemplul anului trecut când a fost majorată fiscalitatea (impozitul minim pe cifra de afaceri, microîntreprinderi, salarii din IT, construcţii etc) care a condus la încasări din taxe şi impozite mai mari cu 17,4% decât în 2023, în timp ce cheltuielile de personal s-au majorat cu 24%. Dacă ne uităm la ultimii cinci ani, vedem că această tendinţă se menţine de la an la an: încasările cresc, dar cheltuielile cresc şi mai mult. Al doilea lucru important care merită analizat este acela că ponderea în PIB a veniturilor totale ale statului este de circa 32%, în timp ce cheltuielile cu personalul şi pensiile reprezintă 22%. Mai mult, dacă raportăm aceste cheltuieli doar la veniturile fiscale şi din contribuţii de asigurări, adică la ceea ce colectează efectiv ANAF, apare un semnal de alarmă. Statul strânge din taxe şi contribuţii de asigurări 27% din PIB, iar alte 5 procente până la 32%, sunt venituri nefiscale. Prin urmare, dacă nevoile de cheltuieli se menţin sau cresc, este evident că va trebui ca şi ponderea veniturilor fiscale să crească pentru a avea un deficit bugetar sustenabil, adică de cel mult 3% din PIB conform standardelor europene. Totuşi, având în vedere că economia a crescut anul trecut cu doar 0,8%, iar previziunile pentru acest an sunt în scenariul optimist în jurul a 1%, creşterea fiscalităţii pune o frână mediului privat şi riscă să conducă la recesiune. Aşadar creşterea poverii fiscale trebuie limitată.

Cauzele veniturilor bugetare reduse sunt multe, cele mai evidente fiind numărul redus de contribuabili raportat la mărimea populaţiei, capacitatea de colectare slabă a ANAF, evaziunea fiscală, fenomenul muncii la negru.

De exemplu, numărul contribuabillor persoane juridice este de circa 1,1 milioane de persoane. Dintre acestea, peste 300 mii sunt microîntreprinderi, restul fiind plătitori de impozit pe profit, cel puţin în terorie, pentru că mulţi înregistrează pierdere. În cazul persoanelor fizice, sunt circa 700 de persoane fizice autorizate în evidenţele ANAF şi cam 5,5 milioane de salariaţi, la o populaţie de 19 milioane de persoane, din care 5 milioane sunt pensionari si aproape 3 milioane copii.

Pe lângă faptul că numărul de contribuabili este destul de mic, au fost şi multe excepţii, scutiri la toate capitolele Codului fiscal pentru anumite categorii de persoane sau de bunuri ori servicii: la impozitul pe venit, contribuţii de asigurări, TVA şi altele. Practic, numărul celor care datorează taxe s-a tot diminuat din 2016 sau unii au beneficiat de facilităţi. Totodată, România are un decalaj de încasare a TVA de 36%, deci mai mult de o treime din TVA nu ajunge la buget, în timp ce media UE este de 5,4%. Statele cu decalaje similare cu ale României au luat măsuri foarte eficiente. De exemplu,  Bulgaria, care se clasa mai rău decât România la colectarea TVA, a ajuns la un decalaj de încasare a TVA sub media UE. Polonia a reuşit să îl diminueze de la 25% la 3,3%. Ambele au reuşit printr-un mix de reforme şi digitalizare a administraţiilor fiscale. Astfel, atingem un alt punct nevralgic, administrarea fiscală, unde deşi s-au făcut multe reforme, prin măsuri precum casele de marcat electronice, e-factura, SAF-T, e-transport şi altele -, nefiind operaţionalizată analiza modulelor de date pentru a ţinti direct zonele de evaziune, nu au generat încă rezultatele dorite.

În ce priveşte creşterea taxelor, aşa cum ştim, în documentele Ministerul de Finanţe este mereu amintită analiza Băncii Mondiale care susţine atât eliminarea excepţiilor şi scutirilor de la toate categoriile de taxe şi impozite, (dealtfel multe au fost deja eliminate), cât şi introducerea impozitării progresive a veniturilor şi majorarea cotei standard de TVA. Eliminarea distorsiunilor din sistemul fiscal şi asigurarea echităţii sunt principii corecte care trebuie puse în practică şi, fiind asumate prin PNRR, erau şi predictibile. Acum vedem modificările la TVA, va urma impozitarea progresivă?

Toate cele menţionate mai sus nu se pot rezolva prin măsuri rapide pe termen scurt. Multe dintre ele au rădăcini adânci care ţin de arhitectura instituţională şi legislativă. Prin urmare ele necesită reforme pe termen lung, cu o viziune de dezvoltare. O mulţime de schimbări afectează şi vor afecta şi mai pregnant lumea şi, implicit, România. Astfel, convulsiile din comerţul global, războiul tarifar, modificarea lanţurilor de aprovizionare, relocarea producţiei, toate au impact asupra industriei europene şi mai ales al celei germane de care România este dependentă în mare măsură şi trebuie analizate pentru a fi luate acele decizii care, pe termen mai lung, pot sprijini economia românească să se dezvolte. De asemenea, demografia este un alt factor de risc, din cauza îmbătrânirii populaţiei şi a nevoii de asigura pensii şi asistenţă medicală. Forţa de muncă este sub presiunea AI şi a altor tehnologii, care nu vor ”fura” neapărat locurile de muncă, dar care le vor transforma dramatic în timp şi vor impune noi competenţe şi, deci, o altă piaţă a forţei de muncă şi un alt model educaţional.

Politica bugetară şi fiscală trebuie să sprijine aceste demersuri şi nu să fie o povară pentru economie. Toate aceste schimbări necesită o viziune şi, evident, investiţii din fonduri publice, dar mai ales private care trebuie atrase, stimulate pentru a contribui la creşterea economică şi pentru a evita ca România să intre în capcana venitului mediu, adică a stagnării economice. Desigur acesta este un subiect separat care merită o analiză în sine, însă trebuie să privim mai departe de orizontul lui 2025. Dacă rezolvăm acum problema deficitului, eventual cu aceleaşi metode folosite în trecut care nu pot avea decât aceleaşi efecte pe care le ştim, nu vom ieşi cu adevărat din cercul vicios al crizelor bugetare, al creşterii ad hoc a taxelor şi al cheltuielilor ineficiente. Însă trebuie să ne gândim şi la ceea ce avem de făcut odată ce trecem de acest impas, pe de o parte pentru a nu mai face aceleaşi erori, iar pe de altă parte pentru a ne conecta mai bine la realităţile economice globale astfel încât să rămânem pe tendinţa de creştere economică şi de recuperare a decalajelor faţă de restul UE. Potenţialul există, dar trebuie valorificat”.