Ce mai rămâne din Europa?

Cristian Pîrvulescu
Ziarul BURSA #Editorial / 22 februarie 2016

Cristian Pîrvulescu

Ce mai rămâne din Uniunea Europeană după ultima reuniune a Consiliului european de la Bruxelles din 19-20 februarie, consacrată aşa numitului Brexit? Căci Brexit-ul, această farsă cu care David Cameron a încercat să sperie Europa, nu este decât reflexia unui sentiment antieuropean forjat cu osteneală în ultimele decenii şi la care Anglia a contribuit din plin. Întrebarea capătă o semnificaţie istorică într-un moment aparte, căci pe 21 februarie s-au împlinit 100 de ani de la începutul bătăliei de la Verdun. Supranumită "mama tuturor bătăliilor" (mPre des batailles), confruntarea din Primul Război mondial dintre armatele franceze şi germane a durat aproape 10 luni (până pe 19 decembrie 1916) şi a reprezentat unul din cel mai mari masacre din istorie, făcând aproape 700.000 de victime (morţi, dispăruţi sau răniţi) dintre care 362.000 de partea franceză şi 337.000 de partea germană. Ori, ceea ce astăzi numim Uniunea Europeană - această construcţie fără precedent în istorie - a apărut tocmai pentru ca astfel de grozăvii să nu mai aibă loc. A fost nevoie de încă un război mondial, de încă milioane de victime nevinovate, de ravagiile fascismelor şi comunismelor, de ororile Holocaustului şi ale Gulagului pentru ca acest proiect să poată fi pus în aplicare. Atunci când Robert Schuman, pe 9 mai 1950, citea celebra sa Declaraţie, devenită piatra de temelie a Europei unite, se împlineau doar 5 ani de la încheierea războiului, iar memoria evenimentelor era proaspătă.

Astăzi însă aceste amintiri s-au risipit, iar pericolul unui război pare îndepărtat de preocupările cotidiene ale unor societăţi din ce în ce mai puţin interesate de politică. Acesta este contextul în care discursul antieuropean este legitimat chiar în cadrul întâlnirilor Consiliului European. Şi nu ne referim doar la ultimul, în care s-a discutat despre aşa numitulul Brexit, ci despre şirul de "summit-uri" în care egoismul şi cecitate naţionale au făcut deja ca însăşi inima (politică) a Europei să nu mai funcţioneze în direcţia europeană. Totul converge spre ideea că ne aflăm într-o nouă fază în care nu mai avem nevoie de Europa, acest Leviatan care înghite statele cu totul. Într-una din cele 120 de caricaturi ce vor fi expuse la expoziţia Ceci n'est pas l'Europe (Aceasta nu este Europa, o aluzie la celebră pictură Aceasta nu este o pipă - Ceci n'est pas une pipe de René Magritte) care se va desfăşura între 21 februarie şi 26 iunie 2016 Mons Memorial Museum, este una intitulată Grande Guerre (Marele Război, denumire folosită în occident pentru a desemna Primul Război Mondial) şi care pare a răspunde întrebării noastre. Realizat de caricaturistul franco-britanico-australian (care locuieşte la Bruxelles) Nicolas Vadot, desenul reprezintă un soldat din Primul Război Mondial aşezat pe o piramidă de cranii între tranşee (poate la Verdun) privind în zare şi care spune "De aici avem o perspectivă uluitoare asupra a ceea ce va fi secolul al XX-lea ...Shoah-ul, Khmerii roşii, Rwanda, ex-Iugoslavia... dar şi crearea Uniunii Europene... această utopie pacifică pe care oamenii o vor respinge în secolul al XXI-lea". Dar foarte probabil oamenii politici nu vor vizita niciodată această expoziţie!

Probabil unul din motivele dezertări politicienilor europeni de la obiectivele unei "uniunii tot mai strânse", dincolo de calcule politice personale legate de alegeri de tot felul, este şi faptul că actualii lideri ai Uniunii Europene şi ai statelor membre nu au trăit direct experienţa războiului. Cel mai în vârstă dintre aceştia, Níkos Anastasiadis (Cipru) s-a născut în 1946, iar ceilalţi mult mai târziu: Enda Kenny (Irlanda) în 1951, Jean-Claude Juncker, Angela Merkel (Germania), Francois Hollande (Franţa) sunt născuţi în 1954, Mariano Rajoy (Spania), Martin Schulz (preşedintele Parlamentului European care nu este membru al Consiliului, dar este unul din liderii Europei) în 1955, Dalia Grybauskaite (Lituania) în 1956, Donald Tusk şi Stefan Lofven în 1957, Boiko Borissov (Bulgaria) şi Klaus Iohannis în 1959, Werner Faymann (Austria) în 1960, António Costa (Portugalia), Juha Sipila (Finlanda) şi Maris Kucinskis (Letonia) în 1961, Beata Szyd³o (Polonia), Viktor Orban (Ungaria) sau Miro Cerar (Slovenia) în 1963, Robert Fico (Slovacia) sau Lars Lrkke Rasmussen (Danemarca) în 1964, David Cameron (Marea Britanie) şi Tihomir Oreskovic (Croaţia) în 1966, Mark Rutte (Olanda) în 1967, Bohuslav Sobotka (Cehia) în 1971, Xavier Bettel ( Luxemburg) şi Federica Mogherini (Înalta Reprezentantă a Uniunii pentru Afaceri Externe şi Securitate, care participă la întâlnirile Consiliului) în 1973, Joseph Muscat (Malta) şi Alexis Tsipras (Grecia) în 1974, Charles Michel (Belgia) şi Matteo Renzi (Italia) în 1975, ca să nu mai vorbim de Taavi Roivas (Estonia) care este născut în 1979. În această listă, între şefii de stat şi de guvern sunt doar patru preşedinţi (Cipru, Franţa, Lituania şi România), toţi ceilalţi fiind prim-miniştrii a căror stabilitate politică este cu câteva excepţii, relativă. De altfel, privind înşiruirea numelor de mai sus, câte dintre acestea sunt cunoscute? Şi totuşi aceşti 30 de politicieni decid viitorul Europei şi nu Comisia Europeană atât de criticată şi de atacată din interiorul fiecărei ţări.

Ori, tocmai acum, când un aflux de refugiaţi fără precedent după al Doilea Război Mondial vine spre Europa fie din cauza sărăciei, fie din cauza războiului, fie din cauza discriminării găseşte Europa în cea mai gravă criză de identitate din istoria sa. Să fie aceasta rezultatul unei lărgiri a Uniunii fără ca fundamentul valoric să fi fost consolidat? Oricum, poziţiile antieuropene şi criza refugiaţilor i-au permis lui David Cameron să-şi atingă obiectivele şi să încetinească, nu însă să şi distrugă definitiv, o "uniune din ce în ce mai strânsă. Şantajul britanic a funcţionat o dată în plus! Poate pentru ultima dată! Căci dacă britanicii îşi doresc într-adevăr să nu mai participe la Uniunea Europeană ar trebui lăsaţi să iasă! Soluţia nu este crearea unor privilegii, nici îngheţarea principiilor fondatoare pentru a menaja un partener care nu dă dovadă de fair play, ci construirea rapidă a unei Europe mai coezive şi din ce în ce mai integrate.

Opinia Cititorului ( 1 )

  1. În 1821, Joseph de Maestre, în lucrarea sa „Soirées de Sankt Petersburg”, emite ideea unei Societăţi a Naţiunilor. Tot în această perioadă, revoluţionarul italian Mazzini întrezăreşte o federaţie europeană printr-o prabuşire a tronurilor, care ar putea determina apariţia „tinerei Europe”. De altfel acest curent de opinie era promovat şi de mari personalităţi ale epocii respective din spaţiul românesc, cum ar fi: Nicolae Balcescu, Ion Ghica, Dumitru Bratianu, C. A. Rosseti, Al. C Golescu-Arapila si alţii.

    În 1827, Pierre Leroux a publicat în ziarul parizian Le Globe un articol-studiu „Despre Uniunea Europeana”. Idei asemănătoare au fost profesate de o altă personalitate a timpului, Alexandre-Auguste Ledru-Rollin, care scria „de un pamânt liber, singura republică a Europei”. 

    Secolul XIX este, prin excelenţă, secolul unor propuneri federaliste. La Congresul pacifist de la Paris din 1849, Victor Hugo rosteşte celebrele cuvinte: „Va veni ziua când armele vor cădea din mâini şi bombele tunurilor vor fi înlocuite cu cuvântul şi cu dreptul de vot universal al popoarelor ... va veni o zi când tunurile nu se vor mai vedea decât prin muzee, şi lumea se va mira ca au fost vreodata cu putinţă ... Si va veni ziua când vom vedea două grupări uriaşe: Statele Unite ale Europei şi Statele Unite ale Americii dându-şi mâna prietenească peste ocean...”. 

    În 1878, juristul elveţian Johann Kaspar Bluntshchli avansează ideea unei confederaţii a statelor europene, condusă de un consiliu federal cuprinzând delegaţi ai tuturor statelor europene şi un Senat, însumând delegaţii parlamentare din partea tuturor statelor membre ale confederaţiei. 

    Din aceeaşi perioadă se pot menţiona proiectul scriitorului Godin (1883), proiectul lui Frederich Passy şi Randal Cremer pentru crearea unei Uniuni Interparlamentare (1888), proiectul lui François Crispy (sfârşitul secolului XIX), discuţiile purtate în cadrul celor două Conferinţe de la Haga (1899, 1907) s.a. Alt „proiect pentru pace eternă” este cel al lui Kant din 1875, a carui influenţă asupra preşedintelui Woodrow Wilson va fi considerabilă. Preconizând stabilirea unei „Societăţi a Naţiunilor” pe baza unui „Stat de Drept” internaţional, Kant schiţează o veritabilă teorie pacifistă şi internaţionalistă. El încearcă, pentru prima dată, studierea ştiintifică a cauzelor războiului, propunând cerinţa conformităţii constituţionale a statelor membre, el leagă pentru prima oară democraţia şi internaţionalismul. 

    Imediat după primul război mondial problema organizării Europei în calitate de continent, de regiune a lumii, începe să fie limpede percepută. În acest context apar două concepţii privind construcţia Europei:  

    •simpla cooperare care să menajeze suveranităţile statale existente; 

    •depăsire a suveranităţilor printr-un proces de unificare, de „integrare” a Europei. 

    A doua concepţie, în mod deschis federalistă, este susţinută mai ales de autori care nu sunt decât simple persoane private. 

    Contele Coudenhove-Kalergi, nascut la Tokyo, în 1894, dintr-un tata ambasador al Austro-Ungariei şi o mamă japoneză, devenit cetăţean al tinerei Republici Cehoslovace după Tratatul de la Saint-Germain, publica la Viena, în 1922, manifestul „Paneuropa” în care arată: „Problema Europei se reduce la două cuvinte: unificare sau prăbuşire” . 

    În 1926, el reuneşte la Viena congresul constitutiv al Uniunii Paneuropene, la care iau parte 2000 de persoane. 

    Mai puţin cunoscut, danezul Heerfordt publică în 1924 un eseu intitulat „Europa Communis” care conţine deopotrivă o critică acerbă a Societăţii Naţiunilor a cărei slăbiciune indica deja că aceasta nu interzice realmente recursul la război, dar îi face o analiză detaliată a ceea ce ar putea fi instituţiile unei Europe Communis, viitorul stat federal european. Dincolo de o adunare interparlamentară, un director al şefilor de stat dispunând de drept de veto şi un minister federal responsabil în faţa Adunării, Heerfordt, înzestrat cu o anumită capacitate premonitorie, ajunge pâna la a prevedea un regim special pentru agricultură şi o perioadă de tranziţie înainte de realizarea unei uniuni vamale. 

    În 1928, Gaston Riou preconiza o confederaţie continentală în lucrarea sa „Europa patria mea” ca singura condiţie de a-i păstra rolul de hegemon în lume faţă de prezenţa în competiţia planetară a Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii şi Uniunii Sovietice. În 1929, contele Sforza a publicat lucrarea „Statele Unite ale Europei”, în 1930 Bertrand de Jouvenel a publicat „Spre Statele Unite ale Europei”; tot în 1930 Edouard Herriot a publicat lucrarea „Europa”, în care proiecta o uniune europeană în cadrul Societăţii Naţiunilor. 

    Initiaţiva cea mai spectaculară a epocii a fost cea luată de Aristide Briand în cadrul Societăţii Naţiunilor, când, la 7 septembrie 1929, a propus Adunării generale a Societăţii Naţiunilor să creeze, între statele europene, o legătura federală, dar fără să se aducă atingere suveranităţii acestor state, propunere în urma căreia Aristide Briand a primit sarcina să prezinte un memorandum asupra „organizării unui regim de uniune federală europeana” . 

    Răspunsurile guvernelor la acest document prezentat la 1 mai 1930 au fost prudente, iar în unele cazuri chiar negative. 

    Spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial în Europa ocupată, numeroase mişcări de rezistenţă s-au pronunţat în favoarea unei viitoare unităţi europene: în Franta, mişcarea „Lupta”, în Italia, grupul numit „Partidul de acţiune”. Proiectul de declaraţie a rezistenţelor europene elaborat la Geneva, în 1944, constata: „În intervalul unei singure generaţii, Europa a fost epicentrul a două conflicte mondiale care, întâi de toate, au avut ca origine existenţa a treizeci de state suverane pe acest continent. Este important să remediem această anarhie prin crearea unei Uniuni federale între popoarele europene” . 

    Într-o Anglie devenită pol al Europei libere, mediile guvernamentale sunt animate de ideile federalist europene. Astfel, Winston Churchill îi adreseaza lui Anthony Eden un memorandum asupra „Statelor Unite ale Europei”. Odata recâstigata pacea, omul de stat britanic revine asupra aceleiaşi teme cu prilejul unei conferinţe la Universitatea din Zürich, pe 19 septembrie 1946, unde propunea constituirea unor State Unite ale Europei, spunând printre altele: „Noi trebuie să creăm ceva de genul Statelor Unite ale Europei. Primul pas este formarea unui Consiliu al Europei. Dacă la început nu toate statele Europei vor să intre în Uniune, trebuie ca noi să lucrăm pentru a alătura şi uni acele state care o doresc şi o vor” .

DIN ACEEAŞI SECŢIUNE

Editorial

Citeşte toate articolele din Editorial

Cotaţii Internaţionale

vezi aici mai multe cotaţii

Bursa Construcţiilor

www.constructiibursa.ro

Avocat Ianul Alexandra
Apanova
BTPay
Electromagnetica
DIGI
arsc.ro
roovi.ro
Stiri Locale

Curs valutar BNR

02 Dec. 2022
Euro (EUR)Euro4.9297
Dolar SUA (USD)Dolar SUA4.6851
Franc elveţian (CHF)Franc elveţian5.0142
Liră sterlină (GBP)Liră sterlină5.7419
Gram de aur (XAU)Gram de aur271.1673

convertor valutar

»=
?

mai multe cotaţii valutare

Cotaţii Emitenţi BVB
Bursele din regiune
Cotaţii fonduri mutuale
Teatrul Național I. L. Caragiale Bucuresti
Carte - Golden calf - the meaning of interest rate
Carte - The crisis solution terminus a quo
www.agerpres.rowww.dreptonline.rowww.hipo.ro