Change.org: Stop austerităţii în educaţie

Dacă vrem să înţelegem de ce unele ţări merg înainte şi altele bat pasul pe loc, trebuie să ne uităm mai întâi la şcoală, potrivit unei scrisori comune a unor membri ai sistemului de învăţământ, emisă redacţiei. Nu la drumuri, nu la investiţii străine, nu la scheme fiscale. Toate acestea contează, dar fără o educaţie solidă sunt ca o casă construită pe nisip.

Educaţia din România a ajuns din nou în centrul unui conflict între viziunea unei precarităţi contabile guvernamentale şi nevoile reale ale societăţii. Măsurile recente - creşterea numărului de elevi în clase, comasarea şcolilor, reducerea de personal, mărirea normei didactice a profesorilor - sunt prezentate ca soluţii pentru buget, dar impactul lor fiscal este unul minor, nesemnificativ. În schimb, consecinţele sociale, democratice şi economice sunt uriaşe: creşte abandonul şcolar, se adâncesc inegalităţile şi se fragilizează capacitatea ţării de a forma cetăţeni liberi politic şi competenţi economic. România nu poate construi nici o democraţie solidă, nici o economie competitivă dacă îşi abandonează copiii în acest mod.

Susţinem ferm că nu este eficient să reducem riscul de intrare în incapacitate de plată generând un alt risc prin tăierile din educaţie. Dimpotrivă, modul acesta guvernamental de acţiune împotriva educaţiei conduce la o amplificare şi mai dezastruoasă a crizei.

Această alianţă pentru educaţie este o mişcare civică fără apartenenţă politică, formată din profesori, cercetători, scriitori, artişti, sociologi şi părinţi uniţi de îngrijorarea că măsurile actuale ale guvernului în domeniul educaţiei vor avea un efect distructiv - şi propune cinci principii fundamentale pentru reconstrucţia educaţiei. Ele stabilesc direcţiile de bază fără de care şcoala românească nu poate fi nici eficientă, nici echitabilă. Sperăm că mulţi alţi cetăţeni din toate domeniile de activitate vor adera la aceste principii pentru a ne constitui astfel într-o voce puternică şi constructivă a societăţii civile şi că, alături de partidele politice, de sindicate, de organizaţiile studenţeşti şi de cele neguvernamentale de profil, vom contribui la realizarea lor.

Suntem solidari cu protestele şi revendicările cadrelor didactice - educatori, învăţători, profesori -, ale elevilor şi ale studenţilor. Apărăm orice formă democratică prin care se cere respect pentru educaţie şi considerăm că aceste demersuri trebuie susţinute civic şi social.

1. Educaţia este fundamentul democraţiei, al dezvoltării economice durabile şi al mobilităţii sociale

Este axioma de la care pornim.

Potrivit comunicatului, o societate ai cărei cetăţeni, fie ei din mediul urban sau rural, au acces egal la o educaţie de calitate, este o societate puternică, greu de manipulat prin ideologii antidemocratice, extremiste, şovine, negaţioniste. O Românie cu adevărat educată nu ar fi ajuns aproape de disoluţia statului, aşa cum a fost cazul în urmă cu mai puţin de un an. Experienţa prin care am trecut este proba concretă a faptului că educaţia ţine de siguranţa naţională a unui stat democratic. Din acest motiv, considerăm că educaţia ar trebui asumată în mod real, la nivelul întregii societăţi drept o prioritate naţională şi nu doar propagandistic, în timpul campaniilor electorale. Manifestul de faţă traduce în practică această frază şablon. Este un obiectiv care merită toate eforturile şi energiile investite pentru a-l vedea realizat în următorii ani.

La fel de adevărat este şi că, fără un sistem educaţional solid, nu există o economie competitivă: firmele şi administraţia publică nu găsesc oameni calificaţi, productivitatea rămâne scăzută, inovaţia se blochează, iar investiţiile migrează către alte ţări. România se află deja într-o poziţie fragilă în Uniunea Europeană din cauza lipsei de capital uman competent, iar prăbuşirea educaţiei nu ar face decât să amplifice această tendinţă. De la rapoartele FMI, ale Băncii Mondiale şi ale Comisiei Europene, la laureaţi ai Premiului Nobel pe economie ca Daron Acemoglu, consensul experţilor este fără rezerve: educaţia publică de calitate nu reprezintă doar o cheltuială, ci o investiţie cu un randament fiscal pozitiv pe termen lung; o populaţie mai educată generează venituri bugetare mai mari prin taxe şi reduce costurile sociale. Educaţia este aşadar şi scut democratic, şi motor economic - două dimensiuni inseparabile.

Nu în ultimul rând, educaţia de calitate este indispensabilă pentru mobilitatea socială. Într-o ţară în care peste 40% dintre copii se află în risc de sărăcie ori excluziune socială, educaţia constituie unul dintre principalele mecanisme prin care aceştia pot ajunge într-o situaţie socio-economică mai bună.

2. Statul trebuie să fie garantul educaţiei

Un sistem public de educaţie accesibil tuturor copiilor, indiferent de locul de naştere sau venitul familiei, este obligaţia fundamentală a statului. Principiul învăţământului public este chiar fundamentul statalităţii de la Spiru Haret încoace şi corespunde paradigmei europene. Prin contrast, învăţământul privat creează încă din copilărie insule de privilegiu şi, deci, de inegalitate într-o societate deja lovită de acestea.

Tratând şcolile strict ca pe nişte resurse imobiliare şi contabile, recentul set de reforme antidemocratice accentuează drumul unei privatizări a educaţiei care, prin discriminarea financiară pe care o implică, va bloca accesul la educaţie pentru şi mai mulţi copii ai României. Statul are obligaţia de a nu-şi abandona copiii. Şi noi, cetăţenii, avem obligaţia morală de a-i proteja şi de a atenţiona politicienii atunci când derapează de la calea corectă. Din păcate, în domeniul educaţiei, guvernul actual, în frunte cu ministrul Educaţiei şi Cercetării, derapează extrem de grav, punând în pericol viitorul următoarelor generaţii.

Comasarea şcolilor cu un număr mai mic de elevi şi aglomerarea claselor intensifică marginalizarea şi măreşte cererea de învăţământ privat din partea familiilor nemulţumite. În loc să reducă decalajele, care sunt cele mai ridicate din Uniunea Europeană, astfel de măsuri adâncesc inegalităţile educaţionale, prăpastia dintre urban şi rural şi dintre cei proveniţi din familii cu statut social ridicat, respectiv scăzut.

Măsura este antidemocratică tocmai pentru că privează de dreptul la educaţie echitabilă copiii României aflaţi în medii defavorizate. Să mergi zeci de kilometri zilnic pentru a avea acces la educaţie şi să schimbi brusc mediul de acasă cu unul necunoscut, greu de controlat nu pot conduce decât la abandon şcolar masiv, la rezultate şi mai slabe în învăţătură şi, deci, la o vulnerabilizare şi mai mare a unor comunităţi unde educaţia este deja deficitară comparativ cu cea din centrele marilor oraşe.

Statul care pregăteşte pentru copiii săi un astfel de viitor creează vulnerabilitate nu doar socială, ci şi politică: generaţiile frustrate şi excluse devin teren fertil pentru ideologii antidemocratice; baza de selecţie devine şi mai lipsită de merit, perspectivele copiilor afectaţi disproporţionat de aceste măsuri de a avea şanse socio-economice reale mai târziu sunt năruite.

Această responsabilitate include şi nivelul universitar: statul trebuie să garanteze acces echitabil la studii universitare prin burse decente, locuri bugetate suficiente şi sprijin real pentru studenţii din mediul rural. Doar astfel educaţia de nivel superior rămâne un drept şi nu un privilegiu condiţionat de venituri sau de locul în care te-ai născut.

3. Finanţarea educaţiei conform nevoilor reale ale societăţii şi economiei

Conform sursei, este ştiut că, din 2011, Legea Educaţiei prevedea minimum 6% din PIB pentru şcoală şi 1% pentru cercetare. În fiecare an, guvernele au alocat în jur de 3% pentru educaţie şi de cinci ori mai puţin pentru cercetare. Rezultatul este o educaţie menţinută în viaţă doar prin sacrificiul profesorilor şi al părinţilor, care au suportat costuri din propriile buzunare, de la telefoane şi laptopuri până la hârtie şi timp personal. Numai aşa educaţia, deşi subfinanţată, a supravieţuit în tot acest timp. Este o situaţie profund nedreaptă şi falimentară.

Mai grav, România este pe ultimul loc în Uniunea Europeană la alocarea sumelor pentru cercetare şi dezvoltare, ceea ce înseamnă nu doar stagnare educaţională, ci şi blocaj economic într-o economie de tip bandă de asamblare care produce valoare adăugată proprie extrem de limitată. Fără un salt educaţional major creşterile salariale din ultimul deceniu vor deveni o amintire.

Pentru ca această situaţie să fie îndreptată, statul trebuie să finanţeze adecvat educaţia cu minimum 15% din bugetul consolidat sau minimum 6% din PIB şi cercetarea cu minimum 1%.

4. Convergenţa educaţiei româneşti cu standardele europene

România nu poate fi un stat european doar prin apartenenţa la tratate sau prin înscrierea în lanţuri de producţie şi consum, ci şi prin calitatea educaţiei.

Convergenţa presupune trei dimensiuni: valori (democraţie, drepturile omului, respingerea autoritarismului), acces la cultură şi condiţii materiale. Acestea din urmă înseamnă salarii decente pentru profesori, sprijin diversificat pentru elevi şi burse echitabile. În Uniunea Europeană, măsuri precum şcoala de după şcoală, masa de prânz, prezenţa însoţitorilor pentru elevii cu dizabilităţi şi cu cerinţe educaţionale speciale sau programele extracurriculare sunt standarde de normalitate. În România, acestea sunt excepţii mediate de veniturile familiilor. Dacă vrem să reducem abandonul şcolar şi să ridicăm nivelul general de competenţe, trebuie să facem din aceste programe un serviciu public universal.

Educaţia convergentă cu cea din alte ţări din Europa este şi o chestiune economică. O ţară în care profesorii sunt plătiţi decent şi elevii au condiţii de învăţare comparabile cu media europeană devine mai atractivă pentru investiţii, pentru reîntoarcerea emigranţilor şi pentru crearea unei economii bazate pe inovaţie.

5. Reconstrucţia statutului profesorului

Niciodată în ultimele decenii profesorii nu au avut un statut mai precar. Salarii mici, instabilitate legislativă, lipsă de predictibilitate - toate au dus la o criză de vocaţie şi la o degradare a prestigiului social. Respectul pentru această profesie a scăzut dramatic în rândul populaţiei şi, chiar mai grav, în rândul elevilor, ca urmare a politicilor din ultimii 35 de ani de minimizare a rolului social al profesorilor. Toate acestea reprezintă greşeli tragice care ţin de o strategie perdantă şi care necesită o rezolvare urgentă.

Creşterea normelor şi eliminarea a mii de posturi, în special în rândul suplinitorilor tineri (inclusiv a celor aspiranţi cu note mari la titularizare), completarea normei profesorilor cu materii în care nu sunt specializaţi - acţiunile prevăzute de actualul pachet de măsuri guvernamentale agravează situaţia din învăţământ. Aceasta este o formă mascată de concediere a mii de oameni, de o amploare rar întâlnită la nivelul societăţii româneşti în perioada postdecembristă. Cadrele didactice tinere reprezintă motorul de modernizare a educaţiei, iar înlocuirea lor cu personal fără o calificare adecvată scade calitatea actului didactic. Educaţia nu se poate face prin strategii bazate pe improvizaţii.

Să nu uităm că fără educatori, învăţători şi profesori care să se poată dedica profesiei lor fără grija zilei de mâine şi fără grija locului de muncă nu putem avea instalatori buni, nu putem avea judecători buni, nu putem avea mecanici buni, nu putem avea medici buni. Profesorii sunt cei care îi formează pe toţi ceilalţi, iar importanţa socială a serviciului pe care aceştia îl fac societăţii trebuie recunoscută şi recompensată ca atare.

Potrivit sursei, reconstrucţia presupune, aşadar, un mediu profesional atractiv, stabil şi respectat, precum şi o salarizare competitivă pentru absolvenţii de universităţi. Este nevoie de acces la o formare continuă de calitate şi este necesar un sistem de protecţie în faţa în faţa schimbărilor legislative arbitrare. Este nevoie de o strategie care să oprească incitările care duc la tensiuni între profesori şi restul societăţii. Un profesor respectat formează elevi respectaţi şi care se respectă pe sine; un profesor motivat formează cetăţeni activi şi productivi.

Un aspect prea puţin discutat în România este şi legătura strânsă dintre educaţie şi cultură. O educaţie vie presupune acces la cultură, iar cultura are nevoie de o şcoală care să-i pregătească publicul. Orice politică educaţională care nu ţine cont de această interdependenţă rămâne incompletă şi sterilă.

Măsurile actuale ale guvernului nu doar că sunt inutile şi nocive, dar nici măcar nu au o justificare economică. Reducerea cu 40% a burselor reprezintă numai 0,2% din deficitul bugetar al ţării; în schimb, pentru zeci de mii de copii reprezintă diferenţa dintre accesul la educaţie şi absenţa acestuia. Aşadar, aceste tăieri bugetare par a fi adoptate fără nicio logică sau dovezi empirice rezonabile. Realitatea seacă este că reducerile de personal şi clasele supraaglomerate economisesc nişte sume nesemnificative, dar distrug şansele unei generaţii întregi. România nu poate merge mai departe prin sacrificarea copiilor săi.

Este vital ca aceste politici să fie retrase şi înlocuite printr-o strategie construită pe dialog real cu profesorii, experţii şi cu societatea. Educaţia nu este o povară bugetară, ci condiţia dezvoltării unei ţări civilizate.

Copiii României merită o educaţie de calitate, profesori respectaţi şi şcoli care să-i pregătească pentru a-şi putea alege o meserie şi pentru a fi cetăţeni respectaţi în ţara lor, parte integrantă a Europei. Este datoria noastră să cerem asta şi să nu acceptăm compromisuri care ne pun în pericol viitorul pentru câteva economii de suprafaţă gândite şi decise în mod superficial. Numai aşa România poate deveni cu adevărat europeană - democratică, prosperă şi solidară.

Îi chemăm alături de noi pe profesorii, pe părinţii şi pe elevii/studenţii din România care cred că destinul ţării noastre este unul european şi care cred că acest destin se poate obţine numai printr-o educaţie la standarde europene şi îi invităm să susţină această iniţiativă pe toţi cei care consideră că educaţia merită şi trebuie să devină o prioritate asumată cu responsabilitate pentru guvernul actual, pentru cele viitoare şi pentru clasa politică în ansamblul ei.