Chisăliţă (AEI): Propuneri concrete din partea AEI pentru scăderea impactului preţurilor la pompă

Analiza propunerilor care urmează să se dezbată în Parlament şi propuneri concrete din partea AEI pentru scăderea impactului preţurilor la pompă, conform unui comunicat de presă remis redacţiei de Asociaţia Energiei Inteligente.

Noul proiect de lege care urmează sa se discute in Parlament vine cu următoarele propuneri care să reducă preţul la pompă:

-declararea situaţiei de criză pe piaţa ţiţeiului şi/sau a produselor petroliere pe 3 luni;

-exportul de motorină se poate realiza doar cu acordul ministerului cu atribuţii în domeniul economic şi ministerul de resort;

-în scopul prevenirii creşterii nejustificate a adaosului comercial practicat de operatorii economici vizaţi de prezentul proiect se propune ca, pe durata situaţiei de criză , operatorii economici din întregul lanţ valoric al produselor petroliere - benzină, motorina şi ţiţei - să plafoneze adaosul comercial mediu la nivelul valorii medii practicate în anul 2025;

-se introduce posibilitatea ca operatorii economici să diminueze conţinut de biocarburant din volumele de benzină puse pe piaţă de la 8% la minim 2% pentru benzină, pe perioada de aplicare a măsurilor de protecţie ;

-reducerea temporară a nivelului accizei la motorina, „acciză dinamică”, care va putea fi redusă cu un procent cuprins între 5% şi 25%, în funcţie de evoluţia preţului la pompă şi a cotaţiei internaţionale a petrolului.

-introducerea contribuţiei temporare de solidaritate.

• La propunerea 1

• România declară criza cu legea în mână şi ochii închişi

Noul proiect de lege propune declararea crizei pe piaţa petrolieră pentru trei luni. Este încă o dovadă că România nu administrează crizele, ci improvizează după ce acestea au început.

O criză petrolieră nu se declanşează prin votul Parlamentului şi nu dispare automat după 3 luni. Poate izbucni în câteva ore, prin oprirea unei conducte, blocarea unui terminal, închiderea unei strâmtori sau avarierea unei rafinării. Până când parlamentarii sunt convocaţi, proiectul este redactat, avizat, votat, promulgat şi publicat, combustibilul poate lipsi deja din anumite regiuni.

Mai grav, proiectul declară criza fără să definească riguros momentul declanşării sale. Este suficientă creşterea preţului? Trebuie să existe o reducere fizică a importurilor? Câte zile de stoc trebuie să mai aibă România? Ce deficit justifică intervenţia statului? Cine verifică datele şi cine stabileşte că pericolul a trecut?

Fără asemenea praguri, „criza” devine o noţiune politică, iar cele trei luni reprezintă un cec în alb acordat Guvernului.

• Propunerea AEI

România are nevoie de o lege permanentă a securităţii energetice, nu de câte o lege făcută pe genunchi pentru fiecare nou şoc. Aceasta trebuie să stabilească niveluri clare - alertă timpurie, alertă, criză şi urgenţă severă - împreună cu măsurile aplicabile şi condiţiile obligatorii de încetare.

În centrul sistemului trebuie să existe un Dispecerat Naţional de Securitate Energetică, activ 24 de ore din 24, care să urmărească importurile, rafinăriile, stocurile reale, consumul, rutele alternative, capacitatea Portului Constanţa şi apariţia penuriilor regionale.

Parlamentul trebuie să facă legile. Dispeceratul trebuie să gestioneze operativ criza.

O ţară serioasă nu aşteaptă să rămână fără motorină pentru a convoca parlamentarii. Identifică pericolul din timp, intervine în ore şi ridică măsurile imediat ce riscul a dispărut. România face exact invers, mai întâi apare criza, apoi începe să scrie legea.

• La propunerea 2

Acordul pentru exportul motorinei - o barieră cu uşa din spate deschisă

Proiectul introduce obligativitatea obţinerii unui acord prealabil pentru noile contracte de export şi pentru vânzările intracomunitare de motorină. Contractele deja încheiate rămân însă neatinse. Prezentată drept măsură de protejare a aprovizionării României, prevederea riscă să fie, în realitate, aproape inutilă economic şi extrem de periculoasă instituţional.

România în ianuarie - aprilie 2026 a exportat cca. 13% din producţia de motorină aceleiaşi perioade, în special în ţările unde companiile cu sediul în România au sediul.

Dacă volume importante sunt deja contractate, motorina va continua să plece din ţară. Statul va controla doar ce a rămas necontractat, adică exact partea marginală a pieţei. În schimb, operatorii care au anticipat măsura şi au încheiat contracte în avans primesc un avantaj competitiv enorm.

Aici apare terenul fertil pentru noii „băieţi deştepţi” din energie.

Cine va acorda aprobările? În baza căror criterii? În cât timp? Va exista o cantitate minimă obligatorie pentru piaţa internă? Va fi publicată identitatea solicitanţilor, volumul aprobat şi motivarea refuzurilor? Proiectul nu trebuie să lase aceste întrebări la discreţia unui ministru sau a unei comisii numite politic.

În lipsa unor criterii obiective, două firme aflate în situaţii identice pot primi răspunsuri diferite. Una va putea vinde motorină în străinătate la un preţ avantajos, cealaltă va rămâne blocată pe piaţa internă. Un simplu acord administrativ se poate transforma astfel într-un activ comercial extrem de valoros, distribuit de stat unor operatori selectaţi.

Mai există şi o problemă europeană, vânzările intracomunitare fac parte din libera circulaţie a mărfurilor. Restricţiile pot fi justificate de securitatea aprovizionării numai dacă sunt necesare, proporţionale, transparente şi nediscriminatorii, nu printr-un mecanism arbitrar de aprobare.

Dacă există deficit real, România trebuie să stabilească transparent necesarul intern, stocul de siguranţă şi cantitatea temporar indisponibilă pentru export.

Altfel, măsura nu opreşte exporturile. Le împarte între cei care au avut informaţia la timp şi cei care vor obţine semnătura potrivită.

• Propunerea AEI

România nu ar trebui să interzică exporturile şi nici să le condiţioneze de semnătura unui ministru. Soluţia pragmatică este instituirea unei obligaţii temporare şi proporţionale de asigurare a pieţei interne, aplicată transparent tuturor producătorilor şi importatorilor, înainte de introducerea oricărei restricţii asupra circulaţiei motorinei.

Fiecare operator ar trebui să menţină în România o cantitate minimă de motorină, calculată în funcţie de cota sa din piaţa internă şi de vânzările medii din ultimele 30-90 de zile. Obligaţia nu ar însemna vânzarea produsului la un preţ impus, ci păstrarea sa fizică disponibilă pentru consumatorii români şi pentru sectoarele esenţiale.

Mecanismul ar funcţiona astfel:

-Dispeceratul Naţional de Securitate Energetică publică zilnic nivelul stocurilor, consumul şi numărul de zile de acoperire.

-Când stocurile scad sub un prag prestabilit, de exemplu 30 de zile de consum, se activează obligaţia suplimentară de disponibilitate.

-Producătorii şi importatorii trebuie să păstreze în depozitele din România o cantitate proporţională cu vânzările lor interne.

-După îndeplinirea obligaţiei, operatorii pot exporta sau realiza livrări intracomunitare fără aprobări individuale.

-Dacă stocurile scad sub un prag critic, de exemplu 15-20 de zile, statul poate achiziţiona prin licitaţie cantităţi suplimentare sau poate elibera controlat produse din stocurile de urgenţă.

-Orice restricţie efectivă asupra exporturilor poate fi introdusă numai ca ultimă măsură, pentru o perioadă scurtă, pe baza unui deficit fizic demonstrat şi cu respectarea mecanismelor europene.

Tranzitul vamal către alte state trebuie exclus temporar, combustibilul care intră în Portul Constanţa şi pleacă mai departe fără a fi pus în liberă circulaţie în România nu aparţine pieţei româneşti şi cât timp nu o afectează nu ar trebui atacat.

Avantajele mecanismului

• asigură existenţa fizică a motorinei în ţară;

• nu depinde de semnătura discreţionară a unui ministru;

• nu îi favorizează pe operatorii care şi-au încheiat anticipat contractele;

• aplică aceleaşi reguli tuturor companiilor;

• nu blochează inutil exporturile atunci când România dispune de suficient produs;

• poate fi verificată prin stocuri, volume şi zile de acoperire;

• reduce riscul apariţiei „băieţilor deştepţi” ai autorizaţiilor.

Potrivit datelor invocate pentru ianuarie-aprilie 2026, România a exportat aproximativ 13% din producţia sa de motorină. Nu este raţional să fie blocat administrativ întregul export dacă piaţa internă este aprovizionată. Dar nici nu este acceptabil ca motorina să plece către companii afiliate din alte state, iar România să fie obligată ulterior să importe mai scump pentru a acoperi deficitul intern.

• La propunerea 3

• De ce nu este bună plafonarea adaosului comercial la carburanţi

Plafonarea adaosului comercial oferă doar iluzia unui preţ controlat. Pe termen scurt poate reduce preţul la pompă, dar ulterior distorsionează aprovizionarea, concurenţa şi transmiterea ieftinirilor internaţionale către consumatori.

Principalele probleme sunt:

• Descurajează importurile. Dacă preţul extern, transportul şi riscul comercial cresc, iar adaosul rămâne plafonat, importatorii reduc sau opresc achiziţiile. Statul poate plafona marja, dar nu poate obliga motorina să intre în România.

• Poate provoca penurie. Marjele insuficiente determină operatorii să reducă stocurile şi să evite aprovizionările costisitoare. Consumatorul obţine teoretic un preţ mai mic, dar riscă să nu găsească produsul.

• Tratează inegal operatorii. Plafoanele individuale, calculate după adaosurile practicate în anul anterior, îi avantajează pe cei care au avut marje istorice mari şi îi penalizează pe operatorii mai eficienţi sau pe firmele nou-intrate.

• Transformă plafonul într-un preţ de referinţă. Când cotaţiile internaţionale scad, firmele nu mai sunt stimulate să reducă rapid marjele. Astfel, plafonul maxim poate deveni marja efectivă practicată.

• Reduce concurenţa. Operatorii nu mai concurează suficient prin preţ, ci îşi aliniază comportamentul la limita administrativă permisă.

• Protejează consumatorul numai temporar. Potrivit estimării AEI, avantajul de aproximativ 10-15 bani/litru din aprilie-mai 2026 a fost aproape anulat în iunie, când preţurile ar fi rămas cu aproximativ 20 bani/litru peste nivelul concurenţial estimat.

• Produce costuri ascunse. Cozile, deplasările către alte staţii, livrările întârziate, stocurile preventive şi oprirea unor activităţi economice pot costa mai mult decât reducerea obţinută la pompă.

Concluzia: plafonarea a fost prea restrictivă când piaţa avea nevoie de importuri şi ofertă suplimentară şi prea permisivă când scăderea cotaţiilor trebuia transmisă consumatorilor. Statul a plafonat adaosul, dar a redus concurenţa şi flexibilitatea aprovizionării. Economiile temporare au fost aproape anulate, în timp ce riscul de penurie şi costurile economice au rămas.

• Propunerea AEI

O soluţie mai bună decât plafonarea rigidă ar fi un mecanism în două trepte: transparenţă obligatorie în condiţii normale de criză şi „cost-plus” numai ca intervenţie temporară, atunci când piaţa nu mai funcţionează concurenţial.

1. Afişarea obligatorie a marjei comerciale

Fiecare operator ar trebui să afişeze şi să raporteze:

• preţul de achiziţie sau costul recunoscut al produsului;

• costurile logistice şi de stocare;

• acciza şi TVA;

• marja comercială agregată;

• preţul final;

• evoluţia marjei faţă de media ultimelor 30-90 de zile.

Această transparenţă ar permite consumatorilor, Consiliului Concurenţei şi ANAF să vadă cine transferă corect scăderea cotaţiilor şi cine măreşte nejustificat marja.

Totuşi, simpla afişare nu este suficientă. Trebuie sancţionate:

• raportarea unor date false;

• ascunderea costurilor între firme afiliate;

• mutarea artificială a marjei de la o verigă la alta;

• nerespectarea obligaţiei de actualizare;

• practicile concertate şi majorările nejustificate.

Nu trebuie amendată o marjă mare doar pentru că este mare, ci manipularea costurilor, lipsa justificării şi comportamentele anticoncurenţiale.

2. Trecerea temporară la „cost-plus”

Dacă apare penurie fizică, concurenţa este grav afectată sau marjele cresc fără justificare, statul poate activa temporar formula:

Preţ maxim = cost eligibil verificat + marjă rezonabilă

Costurile eligibile trebuie definite strict: produs, transport, asigurare, depozitare, biocomponent, finanţare şi pierderi tehnologice normale.

Marja permisă nu trebuie stabilită identic pentru toate companiile. Importatorul, distribuitorul şi benzinăria au costuri şi riscuri diferite. Formula trebuie să includă o marjă procentuală şi, eventual, o componentă fixă pe litru.

Metoda are şi o vulnerabilitate majoră: operatorii pot umfla costurile, mai ales prin tranzacţii cu firme afiliate. Cu cât costul declarat este mai mare, cu atât preţul permis creşte. De aceea sunt obligatorii:

• audituri independente;

• eliminarea costurilor nejustificate;

• verificarea tranzacţiilor intragrup;

• compararea cu cotaţiile internaţionale şi costurile regionale;

• publicarea metodologiei şi a rezultatelor agregate.

Formula recomandată: Transparenţă permanentă → supravegherea marjelor → avertisment → investigaţie → „cost-plus” temporar numai în criză severă.

Aceasta este mai bună decât plafonarea istorică deoarece nu blochează automat importurile, nu recompensează operatorii care au avut marje mari în trecut şi permite ajustarea preţului la costurile reale.

Statul nu trebuie să îngheţe piaţa. Trebuie să o facă transparentă, să sancţioneze abuzul şi să intervină administrativ numai atunci când concurenţa nu mai poate proteja consumatorul.

• La propunerea 4

• Reducerea biocarburanţilor - ieftinire astăzi, factură majorată mâine

Posibilitatea reducerii conţinutului de biocarburant din benzina comercializată, de la 8% la minimum 2%, pare o soluţie rapidă: eliminăm o componentă presupusă mai scumpă şi reducem costul carburantului. În realitate, măsura poate destabiliza un întreg lanţ industrial pentru obţinerea unui avantaj mic, incert şi temporar la pompă.

Producătorii şi importatorii de biocarburanţi funcţionează pe baza unor investiţii, capacităţi de producţie şi contracte multianuale. O reducere administrativă de la 8% la 2% poate elimina într-un timp foarte scurt până la trei sferturi din cererea aferentă amestecului respectiv. Consecinţele pot fi:

• oprirea unor capacităţi de producţie;

• rezilierea contractelor de aprovizionare;

• pierderea furnizorilor şi a personalului specializat;

• suspendarea investiţiilor;

• penalităţi contractuale pentru distribuitori;

• creşterea dependenţei viitoare de importuri.

Industria nu poate fi oprită timp de 3 luni şi repornită a doua zi prin ordin de ministru. Când obligaţia de încorporare va reveni la nivelul iniţial, România poate descoperi că producătorii au falimentat, contractele au dispărut, iar volumele necesare trebuie importate la preţuri mult mai mari. Costul va ajunge inevitabil în preţul benzinei.

Nici ieftinirea imediată nu este garantată. Bioetanolul contribuie inclusiv la cifra octanică a benzinei. Reducerea sa poate impune utilizarea unor componente petroliere alternative, care pot fi scumpe sau insuficiente. În plus, cantitatea eliminată trebuie înlocuită cu benzină fosilă într-o perioadă în care tocmai aprovizionarea cu produse petroliere este vulnerabilă.

Se adaugă recuperarea ulterioară a obligaţiilor de energie regenerabilă şi de reducere a emisiilor. Ce se economiseşte formal astăzi poate fi plătit ulterior prin achiziţii mai scumpe şi costuri de conformare.

Propunerea AEI

Reducerea trebuie permisă numai ca ultimă măsură, gradual şi pentru perioade de maximum 30 de zile, dacă există un deficit fizic dovedit. Statul ar trebui:

• să păstreze un prag minim superior celui de 2%;

• să reevalueze lunar necesitatea derogării;

• să permită reportarea certificatelor de conformare;

• să introducă o revenire graduală la cota normală;

• să protejeze contractele şi capacităţile interne printr-un mecanism temporar de compensare verificabil.

Altfel, România va anunţa astăzi o ieftinire de câţiva bani, va distruge între timp capacităţile de producţie, iar peste 3 luni se va întreba, surprinsă, de ce biocarburantul s-a scumpit şi de ce preţul benzinei nu mai scade.

• La propunerea 5

• Acciza dinamică - singura măsură care poate reduce efectiv preţul fără să distrugă piaţa

Reducerea temporară a accizei la motorină este cea mai coerentă măsură din proiect. Spre deosebire de plafonarea adaosului, nu comprimă artificial marjele, nu descurajează importurile şi nu obligă operatorii să comercializeze în pierdere. Statul renunţă temporar la o parte din propriile încasări, iar reducerea poate ajunge direct în preţul plătit de şofer.

Experienţa din aprilie-iunie 2026 confirmă potenţialul instrumentului, reducerea accizei cu 30 bani/litru a produs un efect fiscal total de aproximativ 36 bani/litru, incluzând TVA, cu un impact bugetar estimat la 610 milioane lei.

Problema nu este principiul, ci formularea. Expresia „va putea fi redusă între 5% şi 25%” este prea vagă. Cine decide procentul? După ce indicatori? La ce preţ? Pentru cât timp? O asemenea redactare riscă să transforme acciza dinamică într-o acciză politică.

• Propunerea AEI

• Reducerea trebuie să ajungă la pompă

Scăderea accizei nu garantează singură ieftinirea dacă operatorii măresc simultan marjele. De aceea, propunerea AEI de la punctul 3, concomitent cu acţiunile Consiliul Concurenţei şi ANAF , care trebuie să compare preţurile fără taxe înainte şi după activare. Reţinerea nejustificată a avantajului fiscal trebuie investigată şi sancţionată.

Revenirea accizei trebuie făcută gradual, după menţinerea indicatorilor sub prag timp de cel puţin 20-30 de zile. Altfel, şoferii vor suporta scumpiri bruşte la fiecare fluctuaţie.

Criteriile trebuie introduse direct în lege

Reducerea trebuie activată automat, în trepte de câte 5%, printr-o formulă publică:

Referinţa nu trebuie să fie numai Brentul. Motorina este un produs rafinat, iar preţul său poate creşte chiar dacă petrolul rămâne stabil. Formula trebuie să urmărească un indicator complex format din:

• cotaţia europeană a motorinei - de exemplu, reperul mediteraneean relevant;

• cotaţia Brent;

• cursul leu-dolar;

• costurile maritime şi primele de risc;

• preţul mediu naţional la pompă;

• marja agregată fără taxe.

Calculul ar trebui efectuat la fiecare zece zile, folosind medii mobile, nu cotaţii dintr-o singură zi. Rezultatul trebuie publicat integral, iar reducerea să se aplice automat, fără hotărâri negociate politic.

Acciza dinamică este o măsură bună numai dacă este automată, transparentă şi predictibilă. Legea trebuie să conţină formula, nu doar permisiunea acordată Guvernului de a decide când şi cât binevoieşte să reducă.

• La propunerea 6

• Contribuţia de solidaritate - încă o taxă care se întoarce împotriva consumatorului

De fiecare dată când cresc preţurile la gaze, electricitate sau carburanţi, statul român inventează o nouă „contribuţie de solidaritate”. După 15 ani de taxe excepţionale, suprataxe şi mecanisme pentru protejarea consumatorilor vulnerabili, România nu are nici energie mai ieftină, nici mai puţină sărăcie energetică. Are însă un sistem fiscal instabil, greu de administrat şi lipsit de predictibilitate şi mai puţini bani pentru săraci.

O astfel de contribuţie a existat în precedenta perioadă de criză şi se activa când Brentul depăşea 70 USD/baril şi taxa veniturile suplimentare obţinute din ţiţeiul extras în România. În forma utilizată în trimestrul al doilea din 2026, cotele ajungeau până la 9,9%, iar pentru ţiţeiul comercializat neprelucrat se prelua 60% din venitul realizat peste pragul de referinţă.

Problema fundamentală este că statul confundă venitul cu profitul. Creşterea Brentului nu înseamnă automat profit excepţional. Cresc simultan costurile cu energia, transportul, finanţarea, materialele, asigurările şi securitatea aprovizionării. Două zăcăminte pot avea costuri complet diferite, dar sunt taxate după aceeaşi cotaţie.

Mai grav, contribuţia vizează ţiţeiul extras în România. Astfel, producţia internă este penalizată, în timp ce ţiţeiul importat nu suportă aceeaşi sarcină. Rezultatul poate fi reducerea investiţiilor, închiderea anticipată a zăcămintelor mature şi creşterea dependenţei de importuri exact în momentul unei crize internaţionale.

Taxa nu este întotdeauna transferată mecanic şi imediat în preţul de la pompă, deoarece preţurile produselor petroliere sunt influenţate de cotaţiile regionale. Dar, pe termen mediu, costul reapare prin:

• reducerea producţiei şi a investiţiilor;

• costuri mai mari de finanţare;

• creşterea importurilor;

• diminuarea concurenţei;

• transferarea riscului fiscal în preţurile comerciale.

• Propunerea AEI

România nu mai are nevoie de încă o taxă improvizată. Dacă există profituri excepţionale reale, acestea trebuie taxate printr-un mecanism unic şi predictibil:

• aplicat profitului net suplimentar, nu veniturilor;

• calculat faţă de media profiturilor din ultimii 3-5 ani;

• cu deducerea investiţiilor realizate în România;

• fără suprapunere cu alte suprataxe;

• cu termen automat de încetare;

• cu destinaţie bugetară transparentă: reducerea accizei şi ajutor ţintit pentru consumatorii vulnerabili.

O nouă taxă nu produce automat solidaritate. În România, traseul a fost prea des acelaşi: taxă nouă, investiţii mai mici, ofertă mai redusă, importuri mai scumpe şi, în final, români mai săraci.

• AEI vrea o lege pentru români, nu o nouă piesă de teatru politic

Românii nu au nevoie de o lege care doar să declare că statului îi pasă. Au nevoie de o lege ale cărei efecte să se vadă direct în preţul de la pompă şi în siguranţa aprovizionării.

Proiectul actual adună măsuri spectaculoase ca mesaj, dar discutabile ca rezultat. Declararea arbitrară a crizei pentru 3 luni, autorizarea discreţionară a exporturilor, plafonarea adaosurilor, reducerea biocarburanţilor şi introducerea unei noi contribuţii de solidaritate. Statul pare activ, miniştrii pot anunţa că „au intervenit”, dar consumatorul poate rămâne cu preţuri mari la pompă, cu mai puţină concurenţă şi chiar cu riscul de a nu găsi carburant.

Dacă scopul real este protejarea consumatorului, legea trebuie să conţină măsuri simple, verificabile şi automate:

• acciză dinamică, redusă în trepte clare atunci când preţurile internaţionale cresc;

• transferarea integrală şi verificabilă a reducerii fiscale la pompă;

• publicarea structurii preţului şi a marjei comerciale agregate;

• sancţionarea manipulării costurilor şi a înţelegerilor anticoncurenţiale;

• stocuri operaţionale minime, proporţionale cu cota fiecărui operator;

• libertatea exportului după asigurarea necesarului intern;

• sprijin direct pentru consumatorii vulnerabili şi sectoarele esenţiale;

• un Dispecerat Naţional de Securitate Energetică, care să acţioneze pe baza datelor, nu a ordinelor politice.

Orice măsură trebuie însoţită de trei cifre publice: cu cât scade preţul, în câte zile şi cât îl costă pe stat (adică pe noi). Dacă Guvernul nu poate răspunde, atunci măsura nu este protecţie, ci propagandă.

România nu mai are nevoie de legi prin care politicienii mimează grija, în timp ce autorizaţiile, excepţiile şi taxele servesc altor interese. Are nevoie de o lege în care fiecare articol să producă un efect măsurabil pentru cetăţean.

Testul este simplu, dacă românul nu vede o reducere reală pe bonul de la pompă şi nu găseşte carburant când are nevoie, legea nu a fost făcută pentru el.