Criza din Grecia

• A fost odată "deceniul de aur"

Anii "60-'70 au reprezentat perioada de glorie a economiei greceşti, cu o creştere de aproape 8% pe an, investiţii în expansiune şi un regim fiscal stabil. PIB-ul pe cap de locuitor ajunsese de la 60% la 80% din media UE. Grecia era atractivă pentru afaceri, cu o politică monetară credibilă şi stabilitate socială. Dar, odată cu criza petrolului din 1973 şi căderea dictaturii militare, motorul economic a început să scârţâie.

Din 1979, Grecia a intrat într-un con de umbră economic. În 1987, PIB-ul era similar cu cel de la finalul anilor "70. Inflaţia a crescut, şomajul s-a accentuat, iar deficitul public a devenit nesustenabil. Evaziunea fiscală s-a extins, iar investiţiile străine au scăzut drastic.

În anii "90, guvernele au încercat stabilizarea fiscală şi monetară, în perspectiva aderării la zona euro. Reformele au fost parţial implementate, iar datoria publică a rămas la niveluri ridicate - în jur de 100% din PIB.

• Boom-ul pe credit şi iluzia prosperităţii

În 2001, Grecia a intrat în zona euro. Următorii ani au adus o creştere economică aparentă, dar nesustenabilă, bazată pe consum şi împrumuturi ieftine. Cheltuielile guvernamentale au crescut cu 4,7% anual - dublu faţă de media zonei euro. Importurile au explodat, iar exporturile au rămas modeste. Iluzia prosperităţii a fost spulberată de criza financiară globală.

• Radicalizarea scenei politice

Începând cu 2010, Grecia a fost teatrul unor mişcări sociale ample - greve generale, ocupări ale pieţelor şi clădirilor publice, proteste spontane, revolte locale împotriva proiectelor de infrastructură impuse de sus. Această efervescenţă a dus la o erodare accelerată a partidelor tradiţionale - în special PASOK şi Noua Democraţie - percepute ca vinovate de impunerea măsurilor de austeritate dictate de troica internaţională (UE, BCE, FMI). În paralel cu ascensiunea unei stângi radicale (personificată de SYRIZA), pe partea cealaltă a spectrului politic, un segment semnificativ al populaţiei, deziluzionat, izolat şi dezorientat, a fost atras de mesajele naţionaliste, autoritare şi xenofobe ale formaţiunii Zori Aurii. Aceasta a obţinut peste 6% din voturi la alegerile din 2012, pătrunzând în Parlament pentru prima oară şi devenind o prezenţă notabilă în peisajul politic grec.

• Tactici, retorică şi rădăcini

Zori Aurii a combinat discursul populist cu o estetică paramilitară şi acţiuni violente, promovând un model autoritar de "lege şi ordine" care a rezonat cu segmente ale clasei muncitoare şi ale micii burghezii, afectate grav de criză. Spre deosebire de stânga colectivistă, neonaziştii au captat acele straturi ale societăţii care nu s-au implicat în acţiuni colective şi care au internalizat disperarea într-un mod individualist, căutând ţapi ispăşitori în rândul imigranţilor, minorităţilor şi politicienilor. În mod periculos, mass-media, în căutare de audienţă, a contribuit la legitimarea acestei formaţiuni prin promovarea vizibilităţii sale, tolerând chiar agresiuni televizate în direct. În acelaşi timp, autorităţile şi partidele mainstream au adoptat un discurs din ce în ce mai apropiat de cel al extremei drepte, contribuind la normalizarea ideilor rasiste şi autoritare - o spirală ce a culminat cu uciderea rapperului antifascist Pavlos Fyssas în 2013, moment care a determinat declanşarea unor acţiuni legale împotriva liderilor Zori Aurii, acuzaţi de constituirea unei organizaţii criminale.

• Neofascismul ca reflex al unei crize de hegemonie

Criza politică grecească nu a fost doar o ruptură a guvernării, ci o criză de hegemonie: ruptura dintre cetăţeni şi sistemul reprezentativ, dintre masele populare şi elita politică. În acest vid de legitimitate, extrema dreaptă s-a prezentat ca o alternativă "anti-sistem", deşi în esenţă a reflectat o versiune radicalizată a unor tendinţe deja prezente în politica oficială: demonizarea imigranţilor, restrângerea libertăţilor civile, impunerea unei autorităţi brute în numele "salvării naţiunii". Este important de subliniat că ascensiunea neofascismului în Grecia nu a fost un accident izolat, ci parte dintr-un curent european mai larg, în care democraţia este subminată în numele "eficienţei economice", iar formele postdemocratice de guvernare alimentează resentimentul şi extremismul.

• Lecţiile greceşti

Experienţa grecească arată că, în absenţa unui răspuns democratic, solidar şi eficient la crizele sociale, terenul este fertil pentru forţe autoritare care canalizează frustrarea în ură şi violenţă. Apărarea democraţiei înseamnă nu doar combaterea directă a neofascismului, ci şi reconstrucţia încrederii sociale, a participării colective şi a justiţiei economice; tocmai aceste dimensiuni au fost sacrificate în Grecia în numele austerităţii.

• Trei planuri de salvare, doar unul dus la capăt

Între 2010 şi 2018, Grecia a primit 275 miliarde de euro în cadrul a trei programe de asistenţă. Doar ultimul, început în 2015, a fost dus la bun sfârşit. Primele două au eşuat din cauza crizelor politice şi populismului intern. Creditorii au impus reforme dure, iar Grecia a trebuit să promită excedente bugetare anuale de 3,5% din PIB până în 2022, şi de 2,2% până în 2060. Datoria rămânea la ieşirea din criza profundă, cea mai mare din UE - 179% din PIB la finalul programului.

• După criză, o redresare fragilă

În 2022, Grecia a ieşit şi din supravegherea extinsă a Comisiei Europene. Bugetul este pe plus, rata şomajului a scăzut la 10% în 2023, iar încrederea investitorilor este în creştere, dar încă precară. Randamentele obligaţiunilor sunt semnificativ mai mici decât în 2010. Evaziunea fiscală continuă să fie o problemă gravă, iar sustenabilitatea datoriei rămâne sub semnul întrebării, mai ales în contextul noilor turbulenţe economice globale şi al încetinirii creşterii în zona euro.

Grecia are acum ocazia să îşi reclădească economia pe baze solide. Dar pentru asta are nevoie de voinţă politică, reforme reale şi o administraţie eficientă. Experienţa crizei a arătat cât de mult poate costa amânarea deciziilor dure.