Hei, David...da' cu România ce mai putem face?

Recunosc, sunt consumator profesionist de programe, evenimente şi întîmplări publicitare. Nu doar pentru că fac parte integrantă din universul zilnic al fiecăruia dintre noi, deci şi al meu, cît mai ales pentru că domeniul ascunde printre maldăre şi munţi de maculatură, nestemate. De la filosofia stoică şi zen, la pachet, pînă la mahalageala de tarabă şi ”miştoul subţire” împachetate în poleială ţipătoare. Cu puţină atenţie, răbdare şi migală, oriunde te-ai întoarce dai peste ceva care merită o reacţie, un gînd, o răzgîndire. Pentru cine are urechi de auzit, reclamele dezvăluie secrete despre cum funcţionăm ca societate. Asta cu ”Hei, David...” o spun cu toată convingerea, are cîrlig. Nu doar pentru că fenomenalul nostru campion dă bine şi are farmec pe sticlă cît să mai dea şi la alţii, la mulţi alţii... ci şi pentru că este simplu şi cît se poate de bine construită. David este abordabil oriunde, la sală, în lift, pe stradă, primeşte cu acelaşi zîmbet bun şi receptiv toate întrebările. Răspunsurile nu le ştie, ceea ce face reclama teribil de credibilă, aşa că întreabă şi el mai departe....Nu vă mai povestesc că îmi ies vorbe, după aia, că fac reclamă neplătită pentru nu ştiu care instituţie financiară! Întrebarea cu România mi-am pus-o mai întîi eu, mie! Şi, nu doar o dată. Cum răspunsurile care să mă mulţumească se răresc pe zi ce trece, tot mai îngrijorător, mă gîndesc să îl întreb şi eu pe David: ”Hei, David, mai putem face ceva cu România asta?” Tot ceea ce îmi rămîne de făcut este să îmi imaginez ce răspunsuri ar putea avea nu personajul din reclamă, nu sponsorul lui, ci el însuşi, tînărul care a urcat aşa... ”în plimbare” un Everest de performanţă, ca şi cînd ar fi fost cel mai simplu şi normal lucru din lume. Iar acum, de acolo, plin de cuminţenie şi de bun simţ se uită la noi, cei rămaşi la vetrele noastre, hăt departe, jos în vale! În ”strategia” asta stă ascuns un secret. Adică, de ce îl întreb eu pe David şi nu mă întreb în continuare pe mine? E, oarecum, simplu. Dacă mă întrebaţi pe mine, eu nu prea mai am răspunsuri convingătoare. După mine, nu mai este mare lucru de făcut, altceva, decît să privim cu calm şi înţelepciune derularea dezastrului. Să îl analizăm, să îl descriem, să îi ghicim sau să îi determinăm cu precizie matematică unghiul pantei de prăvălire şi consecinţele acumulate. Mă gîndesc însă că, dacă îl întreb pe David, de la el lucrurile s-ar putea vedea altfel. Poate că el şi generaţia lui văd alt tablou, văd undeva o cale de ieşire. Un drum care ne poate duce în altă parte decît la groapa de gunoi a proiectelor istorice eşuate. Aşadar, să purcedem!

Ca orice om care a învăţat de mic ce este aceea performanţă, care i-a urcat treptele de la prima pînă la ultima, sus, David o să-mi spună de la început, simplu, zîmbind, că nu-i nimic complicat sau misterios. Trebuie doar să începi cu începutul. Cu lucrurile simple, de bază, cu elementele esenţiale şi să le faci bine, tot mai bine şi azi şi mîine şi poimîine şi... pînă uiţi că le faci după reguli învăţate. Pînă ţi-au devenit a doua natură. De fapt, prima natură, pentru că ceea ce ai învăţat şi deprins pentru performanţă, pînă la auto-identificare cu sine, a dislocat, a anulat, orice altă ”natură”. Ţi-a intrat în sînge. Mă rog, în cap, în muşchi, în oase, în gînduri, în vise! Bun, la înot, la tenis, la volei, la ping pong, patinaj, scrimă, mă rog, la sporturi, se ştie cu precizie ridicată de unde trebuie să începi, cînd, cu ce şi ce trebuie să faci ca să construieşti deprinderile pe care se aşează, ulterior, celelalte etaje ale performanţei. Dar, în societate? Iar e simplu, îmi răspunde David, cu acelaşi zîmbet cald. Ne uităm la copii. La nou născuţi. Cu ce începe călătoria lor spre performanţa vieţii? Cu învăţarea!!! Din prima clipă după naştere şi pînă închid ochii la bătrîneţe, ca să fie performanţi în societate, oamenii trebuie să înveţe. Să înveţe din ceea ce îi învaţă alţii, din ceea ce li se întîmplă lor direct, din experienţa proprie, ori din ceea ce se întîmplă altora, în cercul social din care fac parte, ori mai larg, în societate. Nu există copii performanţi social, după cum nu există nici societate performantă, fără profesori buni şi foarte buni, fără un program de învăţare care să dezvolte în etape bine calculate şi precis orînduite calităţile necesare performanţei. Un program de învăţare care cuprinde, ca parte integrantă, şi segmentul de aplicare practică a ceea ce ai învăţat ”teoretic” sau ”din carte”. Cu alte cuvinte, zic eu, trebuie să începem cu şcoala! Nu, zice David, ţîncul de cîteva zile sau luni nu merge la nici o şcoală. E ţinut la piept de părinţi. De acolo începe învăţarea. O învăţare care se deosebeşte de ceea ce face şcoala abia de la şapte ani încolo şi are un nume special: ”Educaţie”. O generaţie de copii deficitari la capitolul ”cei şapte ani de acasă” nu se mai lipeşte uşor de ”învăţăturile” ulterioare care ar vrea cumva să suplinească acest deficit. El se perpetueză în parcursul social al generaţiei respective, cu rezultatul inevitabil că ”societatea lor” consideră normale tot felul de comportamente şi soluţii neperformante, precare sau chiar gregare. Lecţia aceasta păguboasă au trăit-o în ultimii vreo două decenii de ”reforme” educaţionale aberante societăţi altădată superperformante social, cum este cea din Suedia, spre exemplu, iar pe urmele ei au călcat apăsat Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia. Astăzi, dacă ne uităm la noi în ogradă, la episodul din centrul atenţiei mediatice, adolescenţi care omoară un alt adolescent pentru că nu ştiu altă soluţie de a rezolva o situaţie de competiţie sau conflict, România culege aceleaşi roade amare ale abandonării educaţiei. Finlanda este societatea care s-a trezit la timp şi cu mult timp înaintea altora şi a reînceput să facă educaţie socială sistematică, de la cea mai fragedă vîrstă, pînă la vîrsta senectuţii, învăţîndu-i mai întîi pe ”educatori”, părinţi şi profesori deopotrivă, cum să fie educatori performanţi pentru copiii lor. Învăţîndu-i pe copii încă de la vîrsta grădiniţei cum să fie ”actori sociali” performanţi. Cum să dobîndească încă de mici deprinderile auto-îngrijirii şi cooperării cu maturii pentru îngrijirea, susţinerea domeniului în care trăiesc, camera de dormit, casa, ograda etc. Cum să fie capabili, încă de la vîrsta primelor interacţiuni sociale susţinute, de comportamente complexe, cum sunt cele de cooperare şi disipare a conflictualităţii interpersonale, sau instituţionale. Educaţia pe care societatea României de azi a abandonat-o complet, cu consecinţe dramatice pentru şansele ei de dezvoltare armonioasă, performantă, are însă şi alte dimensiuni, astăzi complet lăsate de izbelişte. Educaţia nu este necesară doar minţii şi pentru construirea comportamentului ”raţional”. Ca să fie performanţi şi împliniţi social, uman, oamenii au nevoie atît de educaţia dimensiunii lor sufleteşti, a ”sufletului”, cît şi spirituale, a ”spiritului”. A sufletului însemnînd caracter, sensibilitate, compasiune, empatie. A spiritului, însemnînd preţuirea şi aspiraţia către valorile fundamentale care transcend materialitatea imediată şi cotropitoare a lumii în care trăim. Care deschid drumul omului şi al societăţii către triunghiul de aur: Frumos, Adevăr, Bine. Nimic nu e complicat şi totul este perfect realizabil dacă ”reinventăm” educaţia sufletească, pentru care cea mai frumoasă cheie rămîne muzica, mai general artele, dacă redeschidem atelierele pentru formarea caracterului şi cultivăm încă de la cele mai fragede vîrste interesul, curiozitatea, respectul şi satisfacţia pentru ceea ce este Frumos, Adevărat şi Bine.

Vorba lui David: ”E uşor, dacă ai cu cine!”