JURNAL DE CĂLĂTORIE - LISABONA Declaraţie de dragoste pentru România

Am plecat la drum spre Portugalia la mai puţin de 24 de ore după ce Golful Persic s-a transformat din nou într-un câmp de bătălie al orgoliilor, spaimelor şi intereselor economice globale. Un moment mai prost pentru turism cultural- istoric nici că puteam alege. Lumea părea că se strânge din umeri îmbrăcată într-o haină cu câteva numere mai mici. M-am consolat însă cu gândul că am ales Lisabona şi nu Dubai. Deşi, dacă îi asculţi pe vânzătorii de apartamente, şi acesta din urmă ar geme de istorie, cultură, ştiinţă şi un soi de siguranţă veselă.

După aterizare, primul gest a fost aproape instinctiv: m-am dus direct la Oceanul Atlantic. Aveam nevoie să-mi răcoresc mintea şi picioarele după orele de zbor şi după avalanşa de ştiri care transformaseră harta lumii într-un buletin de front. Apa rece a oceanului a avut efectul unui reset. Pentru întreţinerea motorului interior, am continuat cu un prânz simplu: Bacalhau à Bras, unul dintre felurile clasice portugheze, în care codul sărat se amestecă cu cartofi pai şi ouă. Un fel de benzină gastronomică, pentru că aceea adevărată devine, între timp, mai scumpă decât ne aşteptam.

După masă am pornit la pas pe Rua Augusta, una dintre arterele principale ale centrului vechi, o linie care îţi asigură accesul către nişte zone celebre pentru lusitani şi nu numai, Alfama, Rossio, Baixa şi Chiado. Sub arcadele elegante şi între clădirile pastelate, turiştii se mişcă într-un flux continuu, ca într-un muzeu în aer liber. Printre ei, tineri veniţi din Africa încearcă să vândă ochelari de soare şi gentuţe „original-fake”. Metoda lor de abordare este ingenioasă: te agaţă cu întrebări despre capitalele lumii, ca într-un concurs improvizat de geografie, în care orice răspuns corect te afundă pe calea pierzaniei a câţiva euro. Pentru a scurta conversaţia şi a rezolva concursul, am adoptat o strategie simplă. De fiecare dată când sunt întrebat de unde vin, răspund sec: Insulele Feroe. De obicei, dialogul se încheie aici. Torshvan nu se regăseşte pe lista capitalelor memorate de ei.

Zona istorică a Lisabonei are însă şi o mică problemă: dacă vrei să cumperi ceva banal, o apă, o pâine, eventual un sac de cartofi, descoperi repede că magazinele obişnuite lipsesc aproape cu desăvârşire. În schimb, abundă boutique-urile turistice. Am intrat într-un astfel de magazin care vindea, pe lângă magneţi de frigider, eşarfe colorate şi brelocuri cu tramvaie galbene, şi câteva sticle de apă plată. Pentru că niciun preţ nu era afişat, am comentat ironic că produsele par a fi nepreţuite. Replica a venit pe neaşteptate, într-o română surprinzător de bună.

Vânzătorul era un bărbat din Bangladesh, Fahim. Dialogul s-a închegat repede. Mi-a povestit că lucrase în construcţii în România timp de nouă luni, înainte de a ajunge în Portugalia, unde trăieşte de patru ani. A plecat din Bucureşti din cauza problemelor cu actele: avea viză doar pentru un an, iar în Portugalia procedurile sunt mai simple. Dacă sunt, dacă nu, nu e o problemă. Spre surprinderea mea, amintirile lui despre România erau calde şi precise. A început să enumere cartiere din Bucureşti ca pe nişte repere intime: Militari, Drumul Taberei, Rahova, Berceni. Apoi oraşe: Braşov, Constanţa - „cea mai frumoasă mare din lume”, a spus cu un zâmbet larg. Apoi a rostit o propoziţie care, în zgomotul turistic al străzii, a sunat neaşteptat de limpede: „România... acolo trăiesc fără frică.”

Mi-a cerut informaţii despre preţul biletelor de avion. Spunea că ar vrea să se întoarcă într-o zi, când va avea ocazia şi actele necesare. România, în memoria lui, rămăsese „ţara liniştită”. Uneori, pentru a înţelege cum arată cu adevărat o ţară, nu este nevoie să o priveşti din interior. Este suficient să o auzi povestită, într-un magazin de suveniruri din Lisabona, de un om venit din Bangladesh.

Atunci realizezi că, în mijlocul unei lumi agitate şi neliniştite, România poate însemna pentru cineva un lucru foarte simplu: un loc unde viaţa se trăieşte fără frică.

Altfel, pentru a mai reduce concentraţia de idealizare şi optimism, la revenirea spre casă m-am aflat în proximitatea a trei compatrioţi, care m-ar fi făcut să-mi crape obrazul de ruşine oriunde m-aş fi aflat în lume, indiferent de mijlocul de locomoţie, avion, camion sau căruţă. Totuşi, cum statistica e foarte importantă, în jurul lor erau cel puţin alţi 100 de români, decenţi, care îşi vedeau de treabă.