Nicuşor Dan, simplu spectator în cel mai tensionat moment politic

Preşedintele Nicuşor Dan a ales, în scandalul declanşat de PSD împotriva premierului Ilie Bolojan, să nu fie mediatorul activ pe care l-ar presupune funcţia pe care o deţine, ci un spectator disciplinat, neutru şi atent să nu deranjeze desfăşurarea ostilităţilor, aşteptând ca cele două tabere să îşi consume conflictul şi să îi livreze, în final, o soluţie „echilibrată” din care să aleagă varianta optimă. Este o poziţionare care, sub poleiala responsabilităţii instituţionale, ascunde mai degrabă o formă sofisticată de absenţă.

În timp ce PSD organizează astăzi un referendum intern cu aer de execuţie politică şi pune pe masă un ultimatum de 72 de ore pentru demisia premierului, şeful statului reuşeşte performanţa rară de a identifica vinovatul principal dincolo de scena politică.

Într-un interviu acordat săptămâna trecută lui Sebastian Zachmann la Europa FM, Nicuşor Dan a spus: „Nu e problemă de lideri politici. Mă preocupă că, după ce fiecare am trecut de şocul alegerilor, ne-am întors la o luptă de uzură în care şi societatea, şi influencerii incită la acest război între aceste două tabere pro-occidentale, iar liderul politic încearcă să satisfacă această dorinţă. În loc de colaborare, ne-am întors la lupta veche stânga-dreapta”.

Cu alte cuvinte, PSD nu declanşează nimic, PNL nu reacţionează la nimic, iar criza este, în esenţă, opera societăţii şi a influencerilor, care sunt acei mari regizori invizibili ai politicii româneşti, în opinia preşedintelui Nicuşor Dan. Practic, responsabilitatea este ridicată din planul concret şi plasată într-o ceaţă sociologică, unde nimeni nu poate fi tras la răspundere. În acest decor, preşedintele poate rămâne impecabil neutru, pentru că, în fond, cum să te poziţionezi împotriva „societăţii” sau a „influencerilor”? Este, probabil, singura situaţie în care realitatea politică este reinterpretată ca o problemă de climat emoţional, nu de decizie.

Aceeaşi grijă pentru neutralitate se regăseşte şi în refuzul constant de a lua partea cuiva, chiar şi atunci când acordul politic al coaliţiei de guvernare este pus sub semnul întrebării. „Nu vreau să fiu de o parte sau de alta”, susţine Nicuşor Dan, frază care, repetată suficient de des, începe să semene mai puţin cu echidistanţa şi mai mult cu o strategie de evitare. Pentru că, în mod paradoxal, a nu fi „de o parte sau de alta” într-un conflict în care regulile sunt încălcate nu mai este o poziţie neutră, ci reprezintă o alegere.

De altfel, preşedintele îşi defineşte singur rolul cu o sinceritate dezarmantă: „Nu am un atribut constituţional pentru a interveni. E o dispută între partide, nu depinde de mine. Când va depinde de mine, voi veni cu o soluţie echilibrată”. Mesajul transmis de şeful statului este simplu: până când criza nu ajunge formal pe masa sa, ea poate continua nestingherită. Preşedintele nu opreşte incendiul, îl monitorizează. Nu intervine în conflict, îl arhivează pentru momentul în care va deveni inevitabil.

În această logică, medierea invocată devine mai degrabă o promisiune pentru viitor decât o acţiune prezentă. „Încerc să-mi păstrez rolul de mediator (...), voi invita la calm”, afirmă Nicuşor Dan, numai că invitaţia la calm, lansată din afara conflictului, are toate şansele să fie percepută ca un exerciţiu de retorică, nu ca un instrument real de echilibrare. Este, dacă vreţi, echivalentul politic al unui spectator care le recomandă jucătorilor să nu se mai certe, în timp ce arbitrul lipseşte de pe teren.

Ironia atinge un nivel ridicat atunci când preşedintele validează implicit legitimitatea acţiunilor PSD: „fiecare dintre aceste partide, într-un mod oarecum legitim faţă de membrii lor, îşi va exprima democratic acţiunea politică”. Aşadar, inclusiv detonarea unei coaliţii ce ar trebui să funcţioneze potrivit acordului politic până în 2027 poate fi privită ca un exerciţiu democratic intern. În acest punct, conceptul de responsabilitate politică pare să fi fost înlocuit cu unul mult mai comod: acela al legitimităţii interne, indiferent de consecinţe.

Şi totuşi, există momente în care Nicuşor Dan abandonează această neutralitate. Întrebat despre un posibil guvern PSD-AUR, răspunsul este brusc, tăios: „Eu nu o voi face niciodată”. Aici nu mai există influenceri, nu mai există resentimente colective, ci există o linie roşie clară. Diferenţa este că acest scenariu nu este cel care provoacă actuala criză, ci unul ipotetic. În faţa riscurilor reale, discursul este fluid; în faţa celor teoretice, devine inflexibil.

În rest, totul rămâne în registrul observaţiei prudente. „Evident, mă uit la toate scenariile posibile pentru săptămânile viitoare”, susţine Nicuşor Dan, frază care spune, de fapt, că preşedintele a ales să privească. Să analizeze. Să aştepte. Să nu deranjeze.

Iar această aşteptare nu este lipsită de calcule politice. Chiar el recunoaşte că poziţia sa poate fi interpretată: „Le spun tuturor că nu se poate guverna România fără unii sau ceilalţi şi, de aceea, e nevoie de un mediator”. Este, poate, cea mai onestă explicaţie: neutralitatea nu este doar un principiu, ci şi o strategie de supravieţuire politică.

Numai că, în momente de criză, această strategie începe să coste. Pentru că, în timp ce conflictul se adânceşte, iar unul dintre partenerii de coaliţie apasă acceleraţia, preşedintele pare să conducă cu frâna trasă, convins că drumul se va regla singur. Rămâne de văzut dacă această filosofie a pasivităţii elegante va produce stabilitatea dorită sau doar va confirma o realitate incomodă: că, uneori, a nu face nimic este tot o decizie, doar că una care îi lasă pe alţii să scrie deznodământul.