Nu suntem singuri - blocaj politic generalizat în statele europene

Uniunea Europeană se confruntă cu o problemă care depăşeşte alternanţa politică obişnuită: în tot mai multe state, partidele nu mai reuşesc să construiască majorităţi stabile, iar guvernele sunt obligate să negocieze permanent supravieţuirea parlamentară. Ţara noastră noastră este în acest impas după căderea Guvernului Bolojan prin moţiune de cenzură şi eşecul succesiv al încercărilor de instalare a unui nou executiv. Franţa, Germania, Ţările de Jos, Belgia şi Spania oferă forme diferite ale aceleiaşi fragilităţi. În spatele crizei politice se află aceeaşi problemă: societăţile europene cer rezultate rapide, în timp ce sistemele politice sunt tot mai fragmentate şi mai puţin capabile să producă compromisuri.

• Criza nu mai înseamnă doar căderea unui guvern

Europa politică nu traversează o singură criză, ci o succesiune de crize naţionale care au început să se suprapună. În unele state, guvernele cad. În altele, ele supravieţuiesc prin majorităţi improvizate. Sunt şi ţări în care alegerile produc parlamente fragmentate, în care formarea unui executiv poate dura luni întregi. Iar acolo unde guvernele rezistă, presiunea partidelor populiste şi a extremei drepte obligă formaţiunile tradiţionale să-şi modifice politicile. Ceea ce se schimbă este, astfel, mai important decât simpla succesiune a unor cabinete: capacitatea statelor europene de a lua decizii dificile începe să depindă tot mai mult de majorităţi parlamentare fragile. Problema are şi o dimensiune economică. Europa trebuie să finanţeze apărarea, să reducă deficitele, să investească în infrastructură şi tehnologie, să răspundă crizelor energetice şi să îşi consolideze competitivitatea într-un moment în care Statele Unite şi China exercită presiuni tot mai mari asupra economiei europene. Pentru toate acestea este nevoie de guverne capabile să ia decizii nepopulare. Exact această capacitate este pusă sub presiune.

• România: de la moţiunea de cenzură la imposibilitatea formării unei majorităţi

România a intrat în această categorie de instabilitate într-un moment deosebit de sensibil pentru economie. Guvernul condus de Ilie Bolojan a fost demis la 5 mai, după ce Parlamentul a adoptat moţiunea de cenzură cu un rezultat de 281 de voturi pentru. Căderea executivului nu a fost însă urmată de formarea rapidă a unei noi majorităţi. Preşedintele Nicuşor Dan l-a desemnat pe Eugen Tomac pentru funcţia de prim-ministru, în încercarea de a pune capăt blocajului politic. Reuters nota la acel moment că România risca să intre într-o perioadă în care politica economică să fie blocată, accesul la fondurile europene să fie pus sub presiune, iar moneda naţională să fie afectată. Tomac nu a reuşit să formeze un guvern susţinut de o majoritate parlamentară şi şi-a retras mandatul. Ulterior, preşedintele l-a desemnat pe Adrian Veştea. Nici această încercare nu a reuşit. La 22 iunie, Parlamentul a respins guvernul propus de Veştea. Cabinetul a primit 189 de voturi, în timp ce erau necesare 233 pentru investitură. Reuters a calificat rezultatul drept o prelungire a crizei politice şi a avertizat asupra riscurilor pentru fondurile europene şi ratingul de credit al României. În aceste condiţii, România a ajuns într-o situaţie în care problema nu mai este doar că un guvern a căzut. Problema este că partidele parlamentare nu reuşesc să construiască o formulă alternativă suficient de solidă pentru a instala un nou guvern. Este o diferenţă importantă. Un guvern poate cădea şi poate fi înlocuit rapid. Un stat începe să aibă o problemă structurală atunci când partidele pot forma o majoritate negativă, capabilă să dărâme un executiv, dar nu pot forma o majoritate pozitivă, capabilă să susţină un altul. Exact aceasta este una dintre lecţiile crizei româneşti.

• Bucureştiul repetă, într-o formă proprie, problema europeană

Situaţia României are şi o particularitate economică. Guvernul Bolojan fusese instalat într-un context în care România trebuia să reducă unul dintre cele mai mari deficite bugetare din Uniunea Europeană. În martie, Reuters relata că executivul era deja obligat să opereze majorări de taxe şi reduceri ale cheltuielilor pentru a evita o deteriorare suplimentară a situaţiei fiscale şi un eventual downgrade al ratingului suveran. Căderea guvernului nu elimină aceste probleme. Dimpotrivă, le mută într-un spaţiu politic mai complicat. Orice nou executiv trebuie să negocieze simultan cu partidele parlamentare, cu Bruxelles-ul, cu pieţele financiare şi cu propriul electorat. Ajustarea deficitului presupune măsuri care nu sunt populare, în timp ce partidele de opoziţie sunt decise să se delimiteze de costul politic al acestor decizii. De aici rezultă paradoxul: tocmai într-un moment în care statul are nevoie de un guvern puternic, sistemul politic produce ...slăbiciune.

• Franţa: guvernare fără majoritate şi presiunea datoriei

Franţa rămâne cel mai vizibil exemplu al blocajului politic european. După alegerile legislative anticipate convocate de Emmanuel Macron în 2024, Adunarea Naţională a rămas împărţită între trei mari zone politice, fără ca vreuna să poată construi singură o majoritate. Rezultatul a fost o succesiune de guverne dependente de compromisuri parlamentare şi ameninţate periodic cu moţiuni de cenzură. Guvernul francez a trecut în 2026 prin mai multe momente de cumpănă, inclusiv prin utilizarea controversatului articol 49.3 al Constituţiei pentru adoptarea bugetului. Reuters relata în februarie că bugetul pentru 2026 a fost în cele din urmă adoptat după luni de negocieri, în timp ce moţiunile de cenzură au eşuat. Problema nu s-a încheiat însă odată cu adoptarea bugetului. Pe 24 august, Reuters relata că guvernul francez se pregăteşte pentru noi negocieri dificile în Parlament, în condiţiile în care randamentele obligaţiunilor franceze pe 10 ani au depăşit 4,13%, cel mai ridicat nivel din 2008. Comisia Europeană estimează pentru Franţa un deficit bugetar de 5,1% din PIB în 2026, mult peste limita europeană de 3%. Astfel, criza politică şi cea fiscală se alimentează reciproc. Guvernul are nevoie să reducă deficitul, dar orice reducere importantă a cheltuielilor riscă să provoace o reacţie socială şi să piardă sprijin parlamentar. În acelaşi timp, apropierea alegerilor prezidenţiale din 2027 favorizează partidele care promit măsuri populare, nu ajustări bugetare. Reuters estima recent că plata dobânzilor la datoria publică franceză a ajuns la 34,5 miliarde de euro numai în prima jumătate a anului, cu 19% mai mult decât în aceeaşi perioadă din 2025. Franţa are, aşadar, două probleme simultane: un Parlament fragmentat şi o factură fiscală care devine tot mai greu de gestionat.

• Germania: stabilitate instituţională, fragilitate politică

Germania nu se află într-o criză guvernamentală comparabilă cu cea franceză sau românească, dar nici nu mai reprezintă modelul de stabilitate politică din deceniile trecute. Guvernul condus de Friedrich Merz se confruntă cu presiuni economice, popularitate redusă şi tensiuni în interiorul coaliţiei. Atlantic Council avertiza în luna mai că executivul german este afectat de stagnarea economică, de nivelul redus al sprijinului public şi de dificultăţile coaliţiei, punând sub semnul întrebării capacitatea guvernului de a rezista întregului mandat. În acelaşi timp, presiunea vine şi din partea „Alternative fur Deutschland”. Înaintea alegerilor regionale din Saxonia-Anhalt, AfD a ajuns, potrivit unor sondaje citate în presa germană, la niveluri care i-ar putea permite să aspire la conducerea unui land fără a avea nevoie de o alianţă tradiţională. Situaţia pune sub semnul întrebării aşa-numitul „firewall” prin care partidele tradiţionale au încercat să împiedice extrema dreaptă să intre la guvernare. Guvernul Merz încearcă să răspundă prin accelerarea reformelor economice. Cancelarul a cerut în august cabinetului să pună în aplicare mai rapid măsurile privind fiscalitatea, pensiile, dereglementarea şi digitalizarea. Problema este însă că Germania trebuie să facă simultan două lucruri dificile: să îşi revitalizeze economia şi să răspundă ascensiunii extremei drepte. Pentru Berlin, miza nu este doar internă. Germania este principalul motor economic al UE, iar slăbirea capacităţii sale politice se transmite inevitabil asupra Bruxelles-ului.

• Ţările de Jos: extrema dreaptă poate rupe o coaliţie

Ţările de Jos reprezintă un alt model al fragmentării. Guvernul lui Dick Schoof s-a prăbuşit în iunie 2025 după retragerea Partidului pentru Libertate (PVV), condus de Geert Wilders, din coaliţia guvernamentală. Criza a demonstrat cât de dificilă poate deveni guvernarea într-un sistem în care extrema dreaptă deţine suficientă forţă pentru a influenţa formarea majorităţilor, dar alianţele cu aceasta rămân fragile. În 2026, fragmentarea politică a continuat să fie o problemă. Reuters relata în ianuarie că şapte parlamentari au părăsit grupul parlamentar al PVV, formând un grup separat şi provocând cea mai serioasă ruptură internă a formaţiunii lui Wilders de la înfiinţarea acesteia. Cazul olandez arată că problema nu este doar ascensiunea extremei drepte. Problema este că sistemele politice tradiţionale nu mai reuşesc să producă majorităţi simple şi stabile fără a negocia cu formaţiuni care schimbă radical agenda politică.

• Belgia şi problema guvernării care devine permanentă

Belgia are o experienţă îndelungată cu guvernele formate după negocieri interminabile. Specificul federal şi divizarea politică între comunităţile flamandă şi francofonă fac ca formarea unei majorităţi să fie mult mai complicată decât într-un sistem clasic sau într-unul cu două mari blocuri. În 2026, problema a devenit din nou vizibilă la Bruxelles. Euronews relata în februarie că regiunea Capitalei Bruxelles ajunsese la peste 600 de zile fără un guvern regional, iar premierul federal Bart De Wever avertiza că blocajul afectează imaginea şi finanţele capitalei. Nu este o criză care ameninţă imediat existenţa statului belgian, dar este relevantă pentru ceea ce se întâmplă în Europa: instituţiile continuă să funcţioneze chiar şi atunci când politicienii nu reuşesc să ajungă la un acord. Aceasta poate crea iluzia stabilităţii. Administraţia funcţionează, plăţile sunt făcute, serviciile publice continuă. Dar deciziile structurale sunt amânate. Iar amânarea are un cost economic.

• Spania: guvernul există, majoritatea este problema

Spania oferă o altă versiune a aceleiaşi crize. Guvernul socialist al lui Pedro Sanchez a supravieţuit datorită unei combinaţii complexe de partide regionale şi naţionaliste, ceea ce îi permite să rămână la putere, dar face fiecare negociere legislativă dificilă. În ianuarie 2026, Reuters relata că reforma finanţării regiunilor spaniole întâmpina o opoziţie puternică din partea liderilor regionali, într-un moment în care guvernul încerca să îşi menţină fragila coaliţie. În martie, Reuters nota şi amânarea prezentării bugetului anual, pe fondul dificultăţilor politice şi economice. Spania demonstrează astfel că un guvern nu trebuie să cadă pentru ca o criză de guvernare să existe. Uneori este suficient ca executivul să nu poată adopta măsurile de care are nevoie.

• Polonia: majoritate politică, dar presiune dinspre dreapta

Polonia este într-o situaţie diferită. Guvernul lui Donald Tusk nu este în pragul prăbuşirii, însă presiunile politice şi fiscale sunt în creştere. Guvernul încearcă să reducă presiunea asupra contribuabililor şi, simultan, să ţină sub control deficitul bugetar, care depăşeşte 7% din PIB. Reuters relata recent că executivul intenţionează să reducă anumite taxe pentru populaţie, compensând o parte din pierderi prin majorarea impozitului pe profit pentru cele mai mari companii. În acelaşi timp, disputa politică privind Ucraina, relaţia cu preşedintele şi ascensiunea forţelor conservatoare complică spaţiul de manevră al guvernului. Polonia este importantă pentru UE deoarece arată că şi guvernele care au o majoritate parlamentară pot fi obligate să opereze într-un spaţiu politic din ce în ce mai polarizat.

• Italia este excepţia care confirmă regula

Italia oferă un contrast interesant. Guvernul Giorgiei Meloni a demonstrat o stabilitate mai mare decât anticipau mulţi observatori la începutul mandatului. Atlantic Council nota în martie că, dincolo de stabilitatea formală a instituţiilor, există însă un decalaj tot mai mare între performanţa instituţională şi percepţia cetăţenilor asupra modului în care funcţionează democraţia. În cazul Italiei, criza europeană nu ia forma căderii succesive a guvernelor, ci a tensiunii dintre stabilitatea executivului şi schimbarea electoratului. Meloni a reuşit să transforme Italia într-unul dintre exemplele de stabilitate guvernamentală din actuala Europă, dar succesul său arată, la rândul său, cât de mult s-a deplasat centrul de greutate al politicii europene spre dreapta.

• Problema comună: centrul politic se îngustează

Dacă Franţa, Germania, România, Ţările de Jos, Belgia şi Spania sunt privite separat, crizele par diferite. Privite împreună, ele indică însă aceeaşi tendinţă. Partidele tradiţionale de centru-stânga şi centru-dreapta pierd voturi. Electoratul se fragmentează. Formaţiunile populiste şi naţionaliste cresc. Parlamentele devin mai greu de gestionat. Iar coaliţiile necesare pentru guvernare devin mai largi şi mai fragile. În acest context, politica europeană se mută de la întrebarea „cine câştigă alegerile?” la întrebarea „cine poate construi o majoritate care să guverneze?” Este o diferenţă fundamentală. Un partid poate câştiga alegerile şi totuşi să nu poată guverna. O coaliţie poate avea suficiente voturi pentru a dărâma un cabinet, dar nu şi pentru a susţine un altul. Iar un guvern poate exista formal, fără să aibă capacitatea de a adopta reformele necesare.

• Criza politică începe să devină o problemă economică

Pentru Uniunea Europeană, această situaţie apare într-un moment prost. Statele membre trebuie să majoreze cheltuielile de apărare, să reducă deficitele, să investească în energie şi industrie şi să îşi protejeze economiile într-un mediu geopolitic instabil. În acelaşi timp, presiunea asupra finanţelor publice creşte. Franţa se confruntă cu o datorie şi un deficit ridicate. România trebuie să îşi reducă deficitul pentru a-şi proteja finanţarea şi relaţia cu instituţiile europene. Polonia încearcă să concilieze cheltuielile mari de apărare cu disciplina fiscală. Germania trebuie să îşi revitalizeze economia după ani de stagnare.

Toate aceste decizii presupun costuri politice. Iar guvernele fragile au tendinţa să amâne tocmai deciziile care produc costuri electorale pe termen scurt, dar beneficii economice pe termen lung. De aceea, criza politică nu trebuie privită doar prin numărul guvernelor căzute. Indicatorul mai important este numărul reformelor care nu mai pot fi adoptate.

Fragmentarea naţională se reflectă inevitabil şi la nivel european. Uniunea Europeană funcţionează prin compromisuri între guvernele statelor membre. Dacă guvernele naţionale au majorităţi fragile, liderii lor dispun de mai puţin spaţiu pentru compromisuri la Bruxelles. Orice concesie făcută la nivel european poate deveni o problemă politică internă. Iar acest mecanism poate bloca decizii în domenii în care UE are nevoie de viteză: apărare, energie, migraţie, industrie, ajutor pentru Ucraina sau politica comercială.

Ascensiunea dreptei radicale adaugă un al doilea strat de complexitate. O analiză publicată de The Guardian în august observa că partidele centrului-dreapta european au ajuns să coopereze tot mai frecvent cu formaţiuni situate la dreapta extremă a spectrului politic pentru a-şi asigura majorităţi parlamentare. Asta nu înseamnă că UE se îndreaptă automat spre o schimbare radicală de regim politic. Înseamnă însă că vechea politică centristă devine mai greu de menţinut.