Papagalii din fotbal

Antrenorul FCSB, Elias Charalambous, „a prins glas” după aproape trei ani petrecuţi în România, cu capul plecat. Cipriotul a ieşit la atac, deranjat că este criticat la fel de aspru precum patronul echipei, George Becali, pentru lipsa de rezultate a actualei campioane.

Încă de la începutul mandatului, a fost plasat într-o zonă de irelevanţă totală chiar de angajatorul său, care a recunoscut public că el stabileşte echipa de start, face schimbările şi hotărăşte cine mai are voie să joace. În aceste condiţii, Charalambous nu doar că a acceptat rolul, ci l-a legitimat prin tăcere. Ani la rând n-a protestat, nu s-a delimitat, n-a deranjat. A executat.

Teoretic, are în CV două titluri de campion la cârma acestei echipe. Practic, meritele lui sunt puse sub semnul întrebării chiar de şefii direcţi, care i-au redus public atribuţiile la cele de preparator fizic şi figurant pe marginea terenului. Din punct de vedere tehnico-tactic, e imposibil să construieşti ceva atâta timp cât totul - inclusiv sistemul de joc - este decis de un patron care nu participă la antrenamente, dar pretinde control total.

Tratat cu exagerat de multă bunăvoinţă de către toată lumea - de la jurnalişti la colegii de breaslă şi suporteri - bunăvoinţă izvorâtă, cel mai probabil, dintr-un sentiment de compasiune, Charalambous a devenit iritat şi a ieşit la atac: „Când nu câştigi, papagalii încep să sară din nou. Mie nu îmi pasă, mă ştiţi. Ei pot spune ce vor. Elias este foarte puternic şi ei pot lovi şi să cânte ce vor. Ştiu cine sunt şi nu îmi pasă de ce spun şi ce poveşti inventează zilnic”.

Vizaţi sunt toţi aceia care au închis ochii la situaţia nefirească în care el a acceptat să se pună, cei care au tăcut, au relativizat şi au mimat normalitatea într-un sistem grotesc, în care antrenorul e decor, iar patronul e creierul tactic. Afirmă că e foarte puternic, dar nu ar strica să încerce să fie şi demn, chiar dacă demnitatea costă - în ceea ce îl priveşte, nu în sensul că trebuie să dea, ci în acela că nu ar mai lua la fel de mult. Iar asta, se pare, e un preţ prea mare.

Cu experienţă în fotbalul autohton, inclusiv ca jucător, probabil că are dreptate când vorbeşte despre „papagali”. Doar că, din păcate pentru el, nu se uită în direcţia corectă.