PLASAMENTE ALTERNATIVEBrâncuşi, altfel de cât nu îl ştim

Marius Tiţa
Ziarul BURSA #Investiţii Personale / 21 februarie

Gravură de Ovidiu Dumitru, sculptor

Gravură de Ovidiu Dumitru, sculptor

Îl sărbătorim pe Brâncuşi, masiv, cu ode şi manifestări, cu evocări şi extaz. De fapt, în continuare avem nevoie de studii serioase, să îi cunoaştem viaţa, să îi înţelegem opera. Din păcate, s-au adunat multe elemente inutile în jurul personalităţii lui Brâncuşi, banalizări şi patriotism transformate în nepotrivite familiarisme, imagini eronate şi multe fake-uri intenţionate, frustrări transformate în certitudini şi incapacităţi ce îmbâcsesc atmosfera.

Povestea este simplă. Brâncuşi a fost un copil curios şi neastâmpărat, dar nu mai mult decât alţi copii din mediul rural de atunci. Nu trăia în sărăcie şi mergea la şcoală. A plecat de acasă de mai multe ori dar, dacă este să îl citim pe Creangă, nu era mare lucru. Nu căuta belelele şi nici nu le-a găsit. Drumul lui este chiar liniştit. Cum altfel ar fi putut un copil zănatic de ţăran sărac să intre la Şcoala de Meserii din Craiova, cu bursă, la 18 ani? Urmează corect şcoala, timp de patru ani, apoi vine la Bucureşti, să continue studiile. Superioare, timp de alţi patru ani. Jumătate din ei lucrează la "Ecorşeu", celebrul "Jupuitul", material didactic pentru cei care studiază corpul uman, medicinişti sau artişti. S-au făcut multe copii după omul numai muşchi al lui Brâncuşi, dar ne jenăm să recunoaştem sau nu ştim care sunt acestea, aşa că mai bine le dăm pe toate ca originale.

A terminat studiile, la Bucureşti, în 1902, iar în 1904 ajunge deja la Paris. Era normal să îşi dorească să ajungă în Oraşul-Lumină, excepţional este că visul i s-a îndeplinit foarte repede. La 28 de ani, Brâncuşi ia cu asalt Parisul. O altă idee eronată, drumul pe jos din Regatul României nu a fost chiar apostolorum şi nici din sărăcie. Ar trebui să ne dea de gândit că nu s-a dus întins la Paris, ci a trecut prin Viena şi chiar Munchen, locuri de top în oferta educaţională vocaţională. Adică unde veneau artiştii la studii şi perfecţionare. Brâncuşi se simţea tare în destinul său, voia să facă sculptură, nu să tot studieze, şi poate că nu a fost aşa vrăjit de viziunea decorativ-meşteşugărească din lumea germană a momentului. Rame de tablouri făcuse în şcoala de început, la Craiova.

La Paris cântă la biserica românească, dar nu este puştiul pe care îl credem noi, văzând fotografiile de atunci. Nu este nici un ţărănoi tupeist care s-a pus pe şocat delicaţii parizieni. La mai puţin de doi ani de la sosirea la Paris, expune deja la Salon d'Automne. Peste încă un an, în 1907, face "Sărutul" de la mormântul din Montparnasse, piatră de hotar în opera sa, iar în 1908, la mai puţin de patru ani de la sosirea la Paris, este participant de top la salonul extrem de select al doamnei Leonie Ricou, unde găseai numai cele mai tari nume din artă şi literatură, consacraţi sau foarte aproape de a deveni foarte celebri. Este o imagine a lui Brâncuşi, la 32 de ani, doar ultimii patru petrecuţi la Paris, care nu prea concordă cu girul de ţăran genial care a ştiut să speculeze încărcătura etno-folclorică pe care a cărat-o cu el din România. Un fel de conserve alimentare cu care se pleca în delegaţie în străinătate, înainte de 1989 şi un pic după.

Scrisorile rămase de la Constantin şi Leone, aka Leonie, cele reale, nu tsunamiul poştal iscat în ultimii ani, nu ne lasă să ghicim o relaţie pasională între cei doi, dommage!, dar sculptorul nostru era un bărbat de succes, fără a fi maşina de cusut pe care ne place să ni-o închipuim noi. În februarie 2009, când a fost dispersată colecţia acumulată de celebrul Yves Saint-Laurent şi partenerul său, Pierre Berger, într-o licitaţie Christie's, la Paris, a fost stabilit recordul pentru sculptură în lemn, la 29.185.000 euro. El aparţine lui Brâncuşi şi sculpturii sale "Madame L.R.". Este vorba de Leonie Ricou, deşi sculptura nu i-a aparţinut acesteia şi nici ea nu i-a pozat. Altfel spus, doamna celebrului salon parizian nici nu ştia că protejatul ei îi făcuse un portret. De fapt, Brâncuşi a tăiat sculptura în lemn, într-un stil africanizant, la mare modă atunci, cam în timpul francez al Primului Război Mondial. Doamna L. R. i-a susţinut pe cei care au înfiinţat cubismul, fiind considerată chiar creatoare a acestui curent. Fernand Leger nu se afla printre aceştia, deşi arta sa îi face pe specialişti să vorbească de o esenţă cubistă, dar pe cont propriu. Aici se potriveşte cu Brâncuşi, care nu este nici el încadrat în vreun curent sau şcoală a momentului. Cei doi fac schimb de lucrări personale, Fernand Leger îi dă o pictură, Brâncuşi i-o dă pe "Madame L.R.".

O scotoceală privilegiată printr-o acumulare de interviuri autobiografice cu personalităţi ale vieţii artistice americane de secol XX mi-a relevat, deşi îl bănuiam, un Brâncuşi aparte, altfel decât am citit la autorii români, un tip de viaţă, nu integrat, ci participant cu drepturi depline, ba chiar privilegiat, în boema pariziană. Este evocat conducând cadrilul, şi nu hora, în restaurantul unde Victor Brauner şi-a pierdut ochiul, este invitat de milionarii americani la petrecerile de inaugurare a palatelor cumpărate la Paris, sosirea lui la New York se lasă cu un banchet dat în onoarea sa de artiştii americani. Când reprezentanţii artiştilor americani vin în Europa să pregătească Armory Show, primul căutat este Brâncuşi. La el în atelier, care, spun interviurile, era un punct esenţial în vizita iniţiatică a tinerilor americani cu aspiraţii artistice. Suntem în 1912, românul era de doar opt ani în Franţa şi deja cucerise America.

În plină admiraţie pentru Brâncuşi, la 13 ani după Armory Show, 13 ani de iubire, America se trezeşte că nu îi mai înţelege arta şi o declară obiect industrial? Aşa am crede, dacă ne îndopăm cu concluziile lansate chiar atunci, de creatorii americani de opinie. A fost, de fapt, o mişcare genială de marketing, numele mari ale artei se înghesuie să apară public ca apărători ai artei lui Brâncuşi, cazul devine universal, departe de a fi un artist neînţeles, Brâncuşi urcă în cerurile admiraţiei americane, care aruncă dolarii ca pe confetti.

De ceva timp, apar tot felul de "scrisori" ale lui Brâncuşi, scrieri logoreice ce se termină mereu cu descrierea unui moment de mare jenă, în care marele sculptor găteşte pui la ceaun în curtea comună a atelierelor lor, spre invidia groasă a marilor artişti internaţionali, spaima licitaţiilor de astăzi. Americanii, în schimb, îşi amintesc de un artist legendar în America, ca şi în Paris, pe care îl vizitai cu pile şi programare şi care te servea cu prăjiturele. Filmele de atunci, realizate chiar în atelierul său, ni-l arată convivial cu personalităţi din diverse domenii, pe care le serveşte cu vinuri bune din sticle franţuzeşti.

Toată lumea ştie cum l-a pus Brâncuşi pe bancherul multimilionar Rotschild să îi măture atelierul, pe post de ajutor pe care americanul se oferise să i-l dea. Spre sfârşitul vieţii sale, în 1955, Brâncuşi este vizitat de o familie Rotschild, care colecţiona lucrări. Ea, Nannette, ni-l arată pe artist extrem de morocănos şi capricios. Bătrân şi neputincios, la 80 de ani, lovit încă o dată de un război care îi chinuie dur Parisul în care a trăit mai bine de o jumătate de secol şi face din România o ţară pe care el nu o mai înţelege, Brâncuşi suferă teribil, nu este o prezenţă prea plăcută. Explicabilă situaţie, care nu este permanentă. Colegii artişti şi-l amintesc pe Brâncuşi sprijinindu-se într-un baston, dar încă bucuros de oaspeţi. Bătrânul sculptor, însă, nu mai este încântat să vândă din lucrări. Preferă să le aşeze mereu în atelier, sperând să se finalizeze donaţia către statul francez, care să îi expună întregul atelier aşa cum l-a gândit el, prin căutări testamentare care i-au stăpânit ultimii ani. Mărturiile susţin chiar că înlocuia sculpturile de bronz vândute cu mulaje din ghips, care să păstreze concepţia sa despre spaţiul creaţiei. Acesta este momentul în care vin soţii Rotschild, cu cârca de bani, să îi golească atelierul. Prea târziu, Brâncuşi era interesat, acum, de eternitatea templului creaţiei sale. Dar toată povestea se termină cu momente agreabile, ca pe vremuri, cu un Brâncuşi hâtru, care recunoaşte că a fost cam "bad boy" cu Rotschilzii şi o pupă pe neiertătoarea Nanette pe amândoi obrajii.

Tot cam atunci, inspiratul director al Muzeului Solomon R. Guggenheim din New York cumpără lucrări de lemn ale lui Brâncuşi, deşi moda recomanda alt material. Acestea vor face gloria expunerii din 2017, când muzeul a marcat astfel şase decenii de la dispariţia marelui artist. Muzeul a expus prima dată Brâncuşi în timpul vieţii acestuia, chiar în 1955. El poartă numele lui Solomon, unchiul bogat şi colecţionar al lui Peggy, Guggenheim, vestita femeie de viaţă, colecţionară de artă şi artişti. Păi, nu ştim noi, că ea şi Brâncuşi, eeee, ea spera să îi facă o reducere la o superbă "Măiastră", acum expusă în palatul ei veneţian, dar el a zis nu şi după ce femeia plătise, natural. Mare pişicher, Brâncuşi al nostru, pe care vor să ni-l ia străinii, lasă că ştim noi!

Opinia Cititorului ( 1 )

  1. Bine de tot!

Cotaţii Internaţionale

vezi aici mai multe cotaţii

Bursa Construcţiilor

www.constructiibursa.ro

Avocat Ianul Alexandra
Apanova
BTPay
Electromagnetica
DIGI
arsc.ro
roovi.ro
Stiri Locale

Curs valutar BNR

29 Noi. 2022
Euro (EUR)Euro4.9184
Dolar SUA (USD)Dolar SUA4.7383
Franc elveţian (CHF)Franc elveţian4.9890
Liră sterlină (GBP)Liră sterlină5.6933
Gram de aur (XAU)Gram de aur267.3958

convertor valutar

»=
?

mai multe cotaţii valutare

Cotaţii Emitenţi BVB
Bursele din regiune
Cotaţii fonduri mutuale
Teatrul Național I. L. Caragiale Bucuresti
Carte - Golden calf - the meaning of interest rate
Carte - The crisis solution terminus a quo
www.agerpres.rowww.dreptonline.rowww.hipo.ro