Preţul democraţiei de limită

România a ieşit din alegerile prezidenţiale din 2025 cu o democraţie funcţională, dar nu consolidată. Instituţiile au rezistat, majoritatea a ales în cunoştinţă de cauză, dar falia socială, economică şi culturală a rămas intactă. Ceea ce s-a numit victorie democratică a fost, mai precis, o suspendare a derapajului. România pare să funcţioneze, atât politic cât şi economic, la limita dintre consolidare şi regres. Întrebarea care merită pusă acum, la aproape un an distanţă de la alegerile din 2025, nu este dacă democraţia a supravieţuit, ci de ce rămâne atât de fragilă structural. Iar răspunsul nu se găseşte doar în algoritmii platformelor sau în războiul hibrid, ci şi în economia politică a ţării. România este o democraţie de limită, dar limitele acesteia nu sunt doar politice, ci şi economice.

Două imagini din ultimele luni oferă câteva indicii. Fotografia preşedintelui Nicuşor Dan alături de Javier Milei, la Washington, la Consiliul pentru Pace al preşedintelui Trump, pe 19 februarie 2026, poate fi interpretată ca un gest de curtoazie diplomatică. Dar faptul că un preşedinte român ales pe o platformă pro-europeană apare alături de Javier Milei ridică totuşi întrebări legitime despre modul în care sunt înţelese şi asumate reperele economice şi sociale europene. Aceasta pentru că Javier Milei pune în aplicare cel mai radical experiment libertarian în curs, care vizează dezmembrarea statului ca redistribuitor şi nu reforma acestuia.

Şi a doua imagine relevantă este cea din 3 decembrie 2025, când premierul Ilie Bolojan se afla la Budapesta, într-o întâlnire cu Viktor Orban, la scurt timp după revenirea acestuia de la Moscova. Deşi agenda oficială viza interconectările energetice, simbolistica întâlnirii depăşea dosarul tehnic, sugerând o disponibilitate pentru echilibre politice ambigue într-un context regional tensionat. Dincolo de diferenţele de stil şi discurs, se poate observa o convergenţă mai puţin vizibilă între aceste tipuri de opţiuni politice, şi anume tendinţa de a reduce rolul statului la instrument de putere, chiar şi atunci când se prezintă ca un simplu administrator al constrângerilor bugetare. În Ungaria orbanistă statul este mobilizat selectiv, prin politici sociale orientate politic şi menite să consolideze loialităţi electorale, mai degrabă decât să corecteze dezechilibrele structurale, iar la noi dimensiunea socială este marginalizată în numele disciplinei fiscale. În ambele situaţii, capacitatea statului de a acţiona ca factor de echilibru economic şi social este însă slăbită. Un stat care îşi asumă exclusiv logica echilibrelor bugetare riscă, în absenţa unei viziuni asupra dezvoltării, să transforme disciplina fiscală într-un substitut al politicii. Iar un astfel de stat redus la administrarea deficitului nu are nicio viziune, ci eventual o agendă. Dar în serviciul cui este această agendă?

Cel mai onest indicator al stării democraţiei nu este discursul politic, ci bugetul. Daron Acemoglu, laureatul premiului Nobel pentru economie din 2024, a susţinut convingător că instituţiile extractive, cele care concentrează beneficiile în mâinile câtorva în detrimentul majorităţii, nu sunt accidente istorice, ci alegeri politice. Un sistem fiscal centrat pe TVA şi contribuţii sociale, care apasă proporţional mai mult pe umerii celor cu venituri mici, ilustrează această logică prin modul în care distribuie povara fiscală în mod inegal. Această structură nu s-a instalat accidental şi nu se menţine fără ca cineva să aibă interes în perpetuarea ei.

O parte semnificativă a mediului de afaceri românesc beneficiază, structural, de această configuraţie. Forţa de muncă rămâne relativ ieftină, statul redistribuie puţin, fiscalitatea regresivă este stabilă şi predictibilă. Tentaţia libertariană şi cea iliberală nu sunt, în acest context, aberaţii ideologice, ci instrumente funcţionale pentru conservarea unui model economic. Problema este că acest model funcţionează pe termen scurt şi erodează pe termen lung exact instituţiile de care mediul de afaceri are nevoie şi care au drept consecinţe predictibilitatea juridică, o administraţie competentă, un capital uman calificat şi infrastructură. Democraţia de limită este ieftină azi şi costisitoare mâine.

Contraexemplul la îndemână este Polonia care a devenit una dintre primele douăzeci de economii ale lumii nu în ciuda instituţiilor, ci prin dezvoltarea acestora. Polonia a investit în administraţie publică, în educaţie, în convergenţă reală cu standardele europene, inclusiv în anii în care forţele iliberale erau majoritare în parlament şi modela politica poloneză. Modelul instituţional construit în anii 2000 a generat rezilienţă economică reală, ceea ce a dus la apariţia unei clase de mijloc solide, a unei baze industriale diversificate, dar mai ales la capacitatea de absorbţie a şocurilor. Lecţia poloneză nu este despre un model perfect, ci despre modul în care opţiunea de a construi instituţii în loc de a le ocoli a avut consecinţe economice măsurabile pe termen lung.

România are o democraţie pe măsura economiei sale şi o economie pe măsura democraţiei. Ambele funcţionează la limită. Dacă această limită rămâne confortabilă pentru cei care contează cu adevărat în ecuaţia politică şi economică, nu va fi depăşită prin bune intenţii. Va fi depăşită doar atunci când mediul de afaceri va face un calcul pe termen lung şi va înţelege că o democraţie mai puternică nu este o ameninţare la adresa profitului, ci condiţia însăşi a acestuia.