English
Declaraţiile făcute joi, 5 februarie 2026, de ministrul Apărării Naţionale, Radu Miruţă, pe tema Şantierului Naval Mangalia nu reprezintă o schimbare de paradigmă, ci confirmarea explicită a continuităţii unei politici industriale şi strategice profund greşite, inaugurate în 2018, în timpul guvernării PSD conduse de Liviu Dragnea, şi perpetuate, cu variaţii de discurs, până în prezent, fie că social-democraţii au fost conduşi de Marcel Ciolacu sau, mai nou, de Sorin Grindeanu. Cu menţiunea că actualul ministru al Apărării Naţionale nu este membru PSD, ci membru USR.
Radu Miruţă a afirmat, joia trecută, în cadrul unei conferinţe de presă susţinută la Ministerul Apărării Naţionale: „Eu vă spun foarte asumat că, dacă aş avea o putere unică în ţara asta, nici n-aş sta pe gânduri despre metode legale prin care să poţi să salvezi un şantier strategic. (...) Ceva ce valorează 85 milioane euro nu va putea fi cumpărat cu 85 când ai datorii de 162 milioane. Mi-am dat seama că, doar jucând cu aceşti doi parametri, şantierul ăla va muri. Şantierul acela poate fi salvat doar dacă în perioada imediat următoare va produce astfel de nave (n.red.- corvete sau alte nave militare). E cel mai mare şantier naval din ţările membre ale Uniunii Europene, este un şantier la Marea Neagră, pe flancul estic al NATO, care are o capacitate fantastică. (...) S-a ajuns în situaţia asta pentru că România s-a lăsat să-i fie jumulită pielea de pe ea, în timp ce aplauda când alţii făceau asta. (...) Eu nu am preferinţe şi nu am gust despre coduri fiscale ale diverselor companii. Pe mine mă interesează să producem aceste patru nave în termenul în care SAFE poate utiliza banii, adică până în 2030”.
Dincolo de retorica salvării, dincolo de invocarea interesului strategic şi dincolo de promisiunea unor comenzi militare finanţate prin mecanismul SAFE, esenţa mesajului transmis de ministrul Apărării arată limpede că statul român insistă să repete exact mecanismele care au adus şantierul în starea de colaps actuală.
Radu Miruţă a afirmat fără echivoc că salvarea Şantierului Naval Mangalia este condiţionată de producerea imediată de nave militare, inclusiv unele finanţate prin mecanismul european Security Action for Europe. „Şantierul acela poate fi salvat doar dacă în perioada imediat următoare va produce astfel de nave”, a declarat ministrul. Această formulare, reluată obsesiv, este revelatoare nu doar prin ce spune, ci mai ales prin ce ignoră: realitatea industrială, realitatea contractuală şi realitatea juridică în care se află şantierul, realităţi documentate pas cu pas încă din 2018, în paginile ziarului BURSA.
Ministrul Apărării a admis, poate mai deschis decât oricare dintre predecesorii săi, situaţia financiară dezastruoasă a şantierului. Potrivit declaraţiilor sale, valoarea de lichidare a Şantierului Naval Mangalia este de 85 milioane euro, în timp ce datoriile au ajuns la 162 milioane euro şi cresc lunar. Este, în fapt, recunoaşterea oficială a eşecului total al modelului impus de stat în 2018, când, printr-o combinaţie de decizie politică şi modificare legislativă, controlul operaţional a fost smuls investitorului privat, în numele unei suveranităţi industriale iluzorii.
Totuşi, soluţia propusă de actualul ministru al Apărării Naţionale nu rupe acest cerc vicios, ci îl închide şi mai strâns. Radu Miruţă a declarat explicit că Armata Română va fi folosită ca instrument de salvare financiară a şantierului, prin comenzi plătite din bugetul apărării sau din fonduri europene. „Şantierul acela poate fi salvat doar dacă în perioada imediat următoare va produce astfel de nave”, a reiterat ministrul.
Radu Miruţă a invocat, de asemenea, importanţa strategică a platformei de la Mangalia, afirmând: „E cel mai mare şantier naval din ţările membre ale Uniunii Europene, este un şantier la Marea Neagră, pe flancul estic al NATO, care are o capacitate fantastică”. Este exact acelaşi argument utilizat în urmă cu opt ani pentru a justifica intervenţia brutală a statului în managementul şantierului şi pentru a legitima excluderea mecanismelor de piaţă şi a disciplinei industriale. Diferenţa este că, între timp, „capacitatea fantastică” s-a tradus în şomaj tehnic, insolvenţă şi pierderea completă a credibilităţii internaţionale.
Ministrul a mers mai departe şi a recunoscut caracterul politic al dezastrului, folosind o formulare dură, dar lipsită de consecinţe practice: „S-a ajuns în situaţia asta pentru că România s-a lăsat să-i fie jumulită pielea de pe ea, în timp ce aplauda când alţii făceau asta”. Declaraţia este corectă în diagnostic, dar falsă în soluţie. Pentru că exact această „jumulire” a fost produsul direct al deciziilor statului român, nu al investitorului privat, iar perpetuarea aceleiaşi logici - comenzi impuse, termene politice, ignorarea realităţilor industriale - nu face decât să garanteze repetarea eşecului.
Întrebat despre o posibilă colaborare cu Damen, compania care produce efectiv nave militare în România şi care a livrat peste 30 de nave pentru 13 state NATO şi UE, Radu Miruţă a răspuns: „Eu nu am preferinţe şi nu am gust despre coduri fiscale ale diverselor companii. Pe mine mă interesează să producem aceste patru nave în termenul în care SAFE poate utiliza banii, adică până în 2030”. Afirmaţia este, din nou, revelatoare. În timp ce surse din industria navală afirmă deschis că doar şantierul Damen Galaţi poate livra corvetele multifuncţionale necesare până în anul 2030, ministrul Apărării Naţionale insistă pe un obiectiv politic - revitalizarea Şantierului Naval Mangalia - fără a explica mecanismul realist prin care acest obiectiv ar putea fi atins.
Din declaraţiile lui Radu Miruţă nu reiese o strategie de restructurare, nu reiese o soluţie juridică pentru ieşirea din insolvenţă, nu reiese un plan de guvernanţă corporativă care să evite repetarea conflictului dintre stat şi investitor. Reiese doar continuarea aceleiaşi politici începute în 2018, perioadă în care România era condusă de PSDragnea: folosirea programelor militare pentru a acoperi eşecurile statului ca administrator, transformarea Armatei într-un colac de salvare financiară şi sacrificarea termenelor, costurilor şi eficienţei pe altarul unui naţionalism industrial prost înţeles.
La opt ani de la debutul „modelului Mangalia”, declaraţiile ministrului Apărării confirmă că lecţiile nu au fost învăţate. Politica inaugurată de PSD-ul lui Liviu Dragnea şi continuată de PSD-ul lui Marcel Ciolacu şi, recent, lui Sorin Grindeanu, nu doar că nu a fost abandonată, ci este reafirmată explicit, cu aceleaşi instrumente şi aceleaşi riscuri. Diferenţa este că, de această dată, nota de plată este mult mai mare, iar timpul rămas este mult mai scurt.
Euro
Dolar SUA
Franc elveţian
Liră sterlină
Gram de aur
Opinia Cititorului