Votul care arată adevărata stare a Uniunii Europene

Starea reală, actuală, a Uniunii Europene, dincolo de cifrele prezentate de Comisia Europeană şi de celelalte instituţii de la Bruxelles, este exprimată de votul islandezilor la referendumul de sâmbăta trecută referitor la reluarea negocierilor de aderare la blocul comunitar, negocieri suspendate în urmă cu zece ani.

52,8% dintre cetăţenii cu drept de vot ai Islandei s-au opus reluării negocierilor, în cadrul unui referendum la care au participat 82,5% dintre alegători, participare ce îi conferă rezultatului o legitimitate foarte mare. Menţionăm însă că, în timp ce în capitala Reykjavik s-a votat, potrivit datelor publicate de Reuters şi Associated Press, în favoarea redeschiderii negocierilor, Islanda rurală, agricolă şi pescărească a blocat orice discuţie cu instituţiile de la Bruxelles privind o eventuală aderare la blocul european. Practic, cetăţenii Islandei aflaţi dincolo de graniţele capitalei metropolitane au arătat prin votul lor că nu au încredere în mecanismul instituţional al Uniunii Europene, în birocraţia de la Bruxelles şi, mai ales, în caracterul durabil al eventualelor concesii pe care Islanda le-ar putea obţine la masa negocierilor. În ceea ce priveşte birocraţia europeană, arătăm că UE funcţionează printr-un sistem legislativ, administrativ şi jurisdicţional incomparabil mai complex decât instituţiile unui stat de dimensiunea Islandei. Pentru o societate mică, obişnuită cu o relaţie relativ directă între alegător şi instituţiile naţionale, perspectiva ca reguli esenţiale să rezulte din interacţiunea dintre Comisie, Consiliu, Parlamentul European, agenţii europene, proceduri legislative, regulamente, directive şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie poate alimenta sentimentul îndepărtării deciziei de cetăţean.

Dar de ce au refuzat islandezii reluarea negocierilor? În primul rând, deoarece pentru Islanda suveranitatea asupra resurselor naturale nu este o temă abstractă de discurs politic, ci fundamentul modelului economic naţional. Apoi, pescuitul rămâne punctul nevralgic. Potrivit Reuters industria pescuitului generează, direct şi indirect, aproximativ 15% din PIB al Islandei şi circa 40% din veniturile din exporturi. Pentru o ţară de numai aproximativ 400.000 de locuitori, controlul asupra zonelor de pescuit, cotelor şi stocurilor marine este echivalent cu controlul asupra unei resurse strategice naţionale.

Or tocmai aici apare problema cu Bruxelles, ce rezidă în Politica Comună în domeniul Pescuitului a UE. Odată ce ar deveni stat-membru al blocului comunitar, Islanda n-ar mai putea trata gestionarea resurselor piscicole exclusiv ca pe o competenţă naţională. Cu toate acestea, înainte de referendum instituţiile europene de la Bruxelles au transmis că particularităţile Islandei ar putea fi luate în calcul şi că s-ar putea găsi „soluţii creative”, dar rezultatul votului de sâmbata trecută arată că islandezii nu au avut suficientă încredere că eventualele derogări ar fi permanente. Islandezii care au votat împotriva reluării negocierilor, nu au votat aşa din teamă că instituţiile de la Bruxelles le vor lua de a doua zi peştele. Ei cred că, odată transferată competenţa, guvernul de la Reykjavik nu va mai putea garanta că instituţiile europene de la Bruxelles nu vor schimba regulile peste zece sau douăzeci de ani, ceea ce reprezintă o diferenţă fundamentală.

Un alt motiv al refuzului este agricultura. Cu numai două săptămâni înaintea referendumului, membrii organizaţiei fermierilor islandezi au votat în proporţie de 95% împotriva reluării negocierilor. Aceasta deoarece aderarea la UE presupune integrarea agriculturii islandeze în Politica Agricolă Comună şi eliminarea protecţiei tarifare pentru produsele agricole provenite din celelalte state membre. Votul fermierilor a fost categoric împotrivă, în condiţiile în care reprezentanţii guvernului islandez au explicat înaintea referendumului că agricultura ar fi unul dintre elementele ce trebuie negociate şi că Islanda va încerca să obţină mecanisme speciale pentru agricultura arctică, după modelele Finlandei şi Suediei.

Pentru fermierul islandez ecuaţia este mult mai simplă: produce într-un climat dificil, pe o insulă izolată şi la costuri mari. Intrarea fără bariere a produselor agroalimentare din piaţa UE este percepută drept un risc existenţial, la care se adaugă preocupări specifice Islandei privind securitatea alimentară şi protejarea efectivelor de animale de boli existente pe continent.

Cu toate acestea, Islanda beneficiază deja de o mare parte dintre avantajele economice ale integrării europene fără să fie membră a UE. Islanda face parte din Spaţiul Economic European, din EFTA şi din spaţiul Schengen; practic are acces la piaţa internă europeană şi aplică deja o mare parte a legislaţiei relevante a UE. Mai mult, aproximativ 75% din legislaţia relevantă este deja aliniată normelor europene.

De aceea, imediat după aflarea rezultatului referendumului, premierul Kristrun Frostadottir a recunoscut că principala lecţie a votului de sâmbătă este că islandezii sunt mulţumiţi de acordul SEE.

Menţionăm că guvernul de la Reykjavik a organizat referendumul pe fondul deteriorării mediului strategic din Arctica, al războiului din Ucraina şi mai ales al declaraţiilor lui Donald Trump referitoare la Groenlanda. Islanda este membră NATO, dar nu are armată proprie, iar tabăra pro-UE încerca să prezinte integrarea europeană şi ca pe o plasă suplimentară de siguranţă într-o lume în care relaţia transatlantică a devenit mai imprevizibilă. Numai că alegătorii nu au perceput o ameninţare suficient de mare încât să justifice schimbarea modelului naţional.

Cu toate acestea, 47,2% dintre alegători au vrut reluarea negocierilor. Diferenţa a fost de numai aproximativ 12.700 de voturi, la o participare de 82,5%. Rezultatul spune, aşadar, ceva mai interesant decât „islandezii nu vor UE”. El spune că majoritatea islandezilor consideră că formula actuală le oferă un raport cost-beneficiu mai bun decât aderarea: piaţă unică prin SEE, libera circulaţie şi Schengen, cooperare europeană foarte strânsă, NATO pentru securitate, dar coroana proprie, control naţional asupra pescuitului şi o autonomie mult mai mare asupra agriculturii şi resurselor.

Aceasta este adevărata explicaţie a rezultatului referendumului de sâmbăta trecută. Pentru a convinge Islanda să intre în UE nu este suficient ca instituţiile UE să demonstreze că aderarea aduce beneficii, ci că beneficiile suplimentare faţă de aranjamentul foarte avantajos pe care Islanda îl are deja prin SEE sunt mai mari decât preţul cedării controlului asupra pescuitului, agriculturii, monedei şi unor competenţe suverane.