Alegeri şi aranjamente

Demisia forţată a preşedintelui Klaus Iohannis din 12 februarie 2025 nu a produs vreo resetare a sistemului politic, ci a accelerat o degradare deja vizibilă a relaţiilor de încredere dintre actorii centrali ai puterii. Momentul nu a fost expresia unei strategii de succesiune, ci rezultatul unei acumulări de tensiuni care au făcut imposibilă menţinerea unui echilibru instituţional minim. Actorii care au impus plecarea preşedintelui au reuşit să dărâme un punct de sprijin, dar nu au fost capabili să construiască rapid un altul. Această incapacitate explică natura improvizată a soluţiei politice care a urmat.

Aşa se face că tranziţia spre o nouă formulă de putere nu a putut fi organizată pentru candidatul care se pregătise pentru preluarea puterii şi care a şi fost prezentat ca fiind compatibil să asigure stabilitate administrativă, Ilie Bolojan, ci pentru soluţia de compromis reprezentată de Nicuşor Dan. Nu a fost o alegere strategică, ci una defensivă. A fost preferată o figură care nu produce opoziţii frontale, care nu obligă la repoziţionări ideologice şi care nu reclamă o redistribuire reală a puterii între partide. Alegerea nu a consolidat instituţia prezidenţială, ci a reflectat exact slăbiciunea celor care au orchestrat schimbarea.

Instabilitatea rezultată nu este însă legată exclusiv de acest episod, ci este întreţinută sistematic de funcţionarea defectuoasă a majorităţii parlamentare. Succesiunea de moţiuni simple, inclusiv cele îndreptate împotriva primului ministru în calitatea sa de ministru al educaţiei, indică nu vitalitatea controlului parlamentar, ci fragmentarea internă a susţinerii politice. Aceste moţiuni nu urmăresc schimbarea politicilor publice, ci transmit semnale de avertizare inclusiv din interiorul coaliţiei şi confirmă în exterior fragilitatea aranjamentului guvernamental.

La fel de relevant este recursul la asumarea răspunderii guvernului. Dincolo de discursul oficial despre urgenţă şi eficienţă, asumarea răspunderii rămâne un indicator clar al lipsei de susţinere legislativă. Un executiv care dispune de o majoritate coerentă nu evită dezbaterea parlamentară. O ocoleşte doar atunci când nu mai poate controla rezultatul ei. Moţiunile de cenzură care urmează acestor asumări nu sunt simple exerciţii ale opoziţiei, ci expresia unei crize de guvernare care se adânceşte şi care nu mai poate fi mascată prin proceduri excepţionale.

Aceeaşi logică a evitării testului democratic se regăseşte la nivel local. Prelungirea interimatelor, amânarea alegerilor anticipate şi preferinţa pentru soluţii administrative provizorii transformă situaţii excepţionale în practici curente. Legitimitatea electorală este suspendată în numele stabilităţii, dar efectul real este erodarea lentă şi cumulativă a încrederii publice în mecanismele democratice. Administraţia locală funcţionează, dar fără mandat clar, iar această normalizare a provizoratului alimentează percepţia unui sistem care evită deliberat validarea populară.

În acest context, partidele majore îşi ajustează comportamentul nu în funcţie de un proiect de guvernare, ci de o logică de gestionare a riscului. Cooperările tactice dintre USR şi PNL, susţinerea informală a unor candidaţi independenţi şi coaliţiile locale ad-hoc nu urmăresc construcţia unei oferte politice coerente, ci limitarea pierderilor electorale pe termen scurt. Aceste formule funcţionează ca exerciţii de testare, nu ca angajamente politice ferme, şi reflectă mai degrabă uzura sistemului decât capacitatea sa de adaptare.

Miza reală este deja deplasată spre ciclurile electorale care urmează. Alegerile locale şi legislative din 2028, cele europene din 2029 şi prezidenţialele din 2030 conturează un orizont politic extrem de încărcat, în care fiecare decizie este filtrată prin calculul costurilor electorale. Această perspectivă explică reticenţa faţă de reforme structurale şi preferinţa pentru soluţii temporare. Sistemul politic nu mai guvernează prezentul, ci încearcă să supravieţuiască viitorului.

În acest vid de proiect şi de încredere instituţională, extrema dreaptă beneficiază de un avantaj structural nu pentru că ar propune soluţii credibile, ci pentru că exploatează disfuncţiile existente. Fiecare moţiune, fiecare asumare a răspunderii, fiecare interimat prelungit devine un argument în naraţiunea unui stat incapabil să funcţioneze normal. Radicalizarea nu mai este importată, ci produsă intern, ca reacţie la o guvernare percepută ca opacă, improvizată şi autoreferenţială.

România nu traversează o criză punctuală, ci se înfundă într-o instabilitate structurală pe care experimentul din al doilea mandat al preşedintelui Iohannis nu a reuşit să o depăşească. Deşi acesta continuă sub forma acordului de guvernare cu rotativă, în realitate asistăm la repetarea ciclică, dar cu şi mai multă forţă, a crizelor de regim a căror reglare a fost amânată mai bine de două decenii. Puterea nu mai este organizată în jurul unui proiect politic, ci în jurul administrării permanente a fragilităţii. Această guvernare defensivă, construită pe neîncredere reciprocă şi pe calcule pe termen scurt, nu amână doar confruntarea cu problemele reale, ci pregăteşte terenul pentru o contestare radicală mult mai dură în anii electorali care urmează.