Analiză AEI: Germania. Lecţie de politică socială şi energetică. Cum să protejezi consumatorii de creşterile preţului la gaze şi energie

Criza energetică nu a fost doar o explozie de preţuri, se arată într-un comunicat de presă al Asociaţiei Energiei Inteligente (AEI), remis redacţiei. A fost un test de stat . Un test care arată limpede diferenţa dintre o ţară care îşi asumă rolul de protector social şi una care vehiculează ”protecţia” în faţa cetăţenilor, dar îi lasă să se descurce singuri.

Comparaţia dintre Germania şi România nu este despre gaz sau electricitate. Este despre putere, responsabilitate şi cinism politic .

Analiza ia în considerare costul cu gazele, energia electrică şi ajutorul pentru clienţii vulnerabili şi salariul minim pe economie

EURO/AN - APARTAMENT 2 CAMERE

GERMANIA

Indicator 2020 2022 2026

Cost cu gazul 899 1.401 1.500

Cost cu energie electrică 383 420 396

Pondere energie din salariul minim 7,1% 7,9% 7,1%

Ajutor clienţi vulnerabili 350-600 600-1800 600-1800

Pondere ajutor din cost energie 46% 98% 94%

Ajutor mediu anual energie (euro/pers) 0 858,5 0

Salariu minim 17.952 23.040 26.688

ROMÂNIA

Indicator 2020 2022 2026

Cost cu gazul 338 949 856

Cost cu energie electrică 140 193 354

Pondere energie din salariul minim 8,3% 17,8% 12,6%

Ajutor clienţi vulnerabili 130 130 120-250

Pondere ajutor din cost energie 27% 11% 20%

Ajutor mediu anual energie (euro/pers) - 96,5 -

Salariu minim 5.694 6.400 9.564

Înainte de criză, semnalele au fost ignorate. În 2020, înainte ca războiul şi haosul energetic să lovească Europa, România era deja într-o poziţie mai proastă decât Germania. Costul cu energia consuma o pondere mai mare din salariul minim al românului decât din cel al germanului.

Diferenţa? În Germania, statul intervenea deja. Ajutoarele pentru energie existau pentru consumatorii vulnerabili, erau accesibile şi reflectau ideea simplă: energia este un bun esenţial .

În România, ajutorul pentru vulnerabilitate era o sumă simbolică. Mesajul implicit: descurcaţi-vă ! Statul nu a citit semnalul de alarmă. Sau l-a citit şi l-a ignorat.

În timpul crizei a fost momentul adevărului. În 2022, când preţurile au explodat, Germania a tratat criza ca ceea ce era: o ameninţare sistemică. A pompat bani publici, a redus TVA de la 19% la 7%, a acordat ajutoare. Nu din generozitate, ci din raţiune. Pentru că un cetăţean care îngheaţă sau nu poate plăti factura nu este „mai responsabil”, ci mai instabil .

România a ales calea opusă. Factura a explodat, salariul a rămas mic, iar ajutorul pentru consumatorii vulnerabili a rămas microscopic şi birocratic în a fi accesat. Energia a ajuns să înghită aproape o cincime din venitul minim.

Pentru milioane de oameni, consumul nu a mai fost o decizie economică, ci una de supravieţuire: mai puţină căldură, mai puţină lumină, mai multă datorie.

Aici se rupe definitiv contractul social. În Germania, criza a fost colectivizată.

În România, a fost individualizată.

După criza energetică a venit normalitatea în Germania, România rămânând cu ideea unei crize permanente, cu o plafonare numai bună de muls.

După 2024, Germania revine aproape la punctul de plecare. Costurile mari rămân, dar salariile cresc suficient astfel încât costurile cu energia să nu mai fie o obsesie zilnică. Statul a absorbit şocul şi a lăsat economia şi societatea să respire.

În România, „după criză” este o ficţiune. Ponderea energiei rămâne mare, ajutorul pentru consumatorii vulnerabili insuficient, iar vulnerabilitatea devine permanentă şi se doreşte să fie aplicată tuturor. Nu mai vorbim de un accident istoric, ci de o nouă normalitate a precarităţii .

În dezbaterea despre criză energetică s-a spus obsesiv că România a fost „mai socială” pentru că a plafonat preţurile, iar Germania „mai dură” pentru că a lăsat piaţa liberă. Este una dintre cele mai comode şi mai false concluzii ale ultimilor ani.

Pentru că realitatea arată exact invers: piaţa liberă nu a sărăcit consumatorul. Statul slab a făcut-o. Diferenţa dintre Germania şi România nu stă în preţul gazului sau al electricităţii. Stă în curajul statului de a-şi asuma criza şi nu doar a mima protecţia, folosind cuvinte mari, lăsând în fapt fiecare consumator să se descurce.

Germania a spus adevărul dur, dar a făcut protecţie reală. Germania a lăsat preţurile să spună adevărul. Da, au crescut. Da, şocul a fost vizibil. Dar statul nu s-a prefăcut că problema nu există şi nu a încercat să o ascundă sub o capacitate administrativă.

A făcut altceva, mult mai greu, a recunoscut că piaţa produce şocuri şi a decis că nu cetăţeanul trebuie să le suporte singur. Cu atât mai puţin statul să profite de acest lucru. Reducerea de TVA, ajutoare directe, salariu minim crescut rapid, intervenţie fiscală masivă. Mesajul a fost simplu: piaţa poate fi dură, dar statul va fi mai puternic decât ea. Rezultatul? Chiar în vârful crizei, energia nu a devenit o traumă zilnică pentru majoritatea populaţiei.

România a prezentat plafonarea ca fiind salvarea românilor, realitatea este alta. România a ales calea aparent protectoare: plafonarea. O decizie populară şi uşor de comunicat. Plafonarea nu a fost dublată de venituri mai mari, de ajutoare largi sau de un aparat administrativ capabil să gestioneze criza. Pentru consumatorul român, chiar şi cu preţul plafonat, energia a ajuns ”să mănânce” o parte din salariu. Vulnerabilitatea nu a fost excepţia, ci regula. Statutul nu a amortizat şocul. L-a amânat şi l-a livrat lunar, în rate, pe factură.

Paradoxul care ar trebui să ne ruşineze. Germania a lăsat piaţa mai liberă şi a protejat mai bine. România a plafonat piaţa şi a expus mai tare. Asta spune tot ce trebuie să ştim despre natura crizei. Nu a fost o criză a preţurilor, ci o criză de stat. Plafonarea fără redistribuire nu este politică socială. Este politică de marketing.

Cine a plătit, de fapt? În Germania, criza a fost plătită din buget, prin solidaritate şi decizie politică. În România, criza a fost plătită de oamenii săraci.