Când Istoria avertizează şi nimeni nu ascultă

Donald Trump a făcut public planul unei întâlniri cu Vladimir Putin pe 15 august, în Alaska, întâlnire ce ar putea deschide calea unui acord de pace bazat pe schimburi teritoriale între Rusia şi Ucraina. Acest gest nu este doar o manevră diplomatică, ci un semnal cu implicaţii profunde pentru ordinea internaţională, sfidând principiul inviolabilităţii frontierelor şi reactivând, în Europa de Est, amintiri istorice despre acorduri care au redesenat forţat hărţile.

În septembrie 1938, puterile occidentale au cedat Germaniei naziste regiunea Sudetă, în numele păcii, iar prim-ministrul britanic Neville Chamberlain credea, întorcându-se la Londra, că este ”omul păcii”, însă în martie 1939, Hitler invada restul Cehoslovaciei, iar în septembrie declanşa cel de-al Doilea Război Mondial. Lecţia acelui moment este limpede: agresorul nu se mulţumeşte cu o concesie parţială, ci o interpretează ca pe o invitaţie la acţiuni suplimentare. Ideea unui troc teritorial între Ucraina şi Rusia riscă să aibă acelaşi efect, oferind o pauză strategică pentru Moscova, nu o încheiere reală a conflictului.

Un alt episod, poate şi mai grăitor, este pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939. Acordul secret dintre Hitler şi Stalin a împărţit Europa de Est în sfere de influenţă, iar România a pierdut Basarabia şi nordul Bucovinei în vara anului 1940 fără a putea opune rezistenţă. Lipsa unor aliaţi dispuşi să intervină a făcut ca dreptul internaţional să devină irelevant în faţa calculului de putere. Dacă Washingtonul şi Moscova ar agrea astăzi un schimb teritorial, precedentul ar fi la fel de periculos pentru statele de la graniţa cu Rusia.

Nici episoade mai recente, precum invazia Georgiei din 2008 sau anexarea Crimeei în 2014, nu trebuie uitate. În ambele cazuri, răspunsul occidental a fost limitat, ceea ce a transmis Kremlinului că preţul agresiunii este suportabil. Aceste ”testări” ale apetitului occidental pentru confruntare au pregătit terenul pentru invazia Ucrainei din 2022.

Pentru România devine evident că securitatea naţională nu poate depinde exclusiv de garanţii externe. Este nevoie de o capacitate militară proprie robustă, de parteneriate regionale consolidate cu Polonia, statele baltice şi cele din Iniţiativa celor Trei Mări, precum şi de o diplomaţie activă, care să contracareze orice tentativă de a legitima agresiuni prin negocieri la nivelul marilor puteri.

Istoria arată că atunci când marile puteri îşi negociază interesele, statele mici pot fi sacrificate în numele unui echilibru temporar. Întâlnirea Trump-Putin trebuie privită nu doar ca un episod al războiului din Ucraina, ci ca expresia unui autoritarism antiraţionalist, în care decizia politică este ruptă de orice constrângere a dreptului internaţional şi de orice evaluare realistă a consecinţelor pe termen lung.

Hiper-prezidenţialism trumpist, cu cultul său pentru liderul puternic, cu dispreţul faţă de constrângerile dreptului internaţional şi cu tendinţa de a recompensa forţa brută, găseşte în regimul lui Vladimir Putin nu un adversar de convins, ci un partener de negociere. Logica ”schimbului de teritorii” devine astfel o formă de normalizare a dictaturii, prezentată ca pragmatism, dar care, în fapt, erodează însăşi arhitectura securităţii internaţionale.

Putin, izolat în mare parte de liderii occidentali, obţine din simplul act al acestei întâlniri o validare diplomatică pe care strategia de sancţiuni tocmai încerca să i-o refuze. El intră în acest dialog nu pentru a face concesii, ci pentru a legitima cuceririle teritoriale şi a testa disponibilitatea SUA de a slăbi frontul occidental. În logica sa, recunoaşterea, fie ea şi tacită, a anexărilor este o victorie strategică mai valoroasă decât orice pauză temporară a conflictului.

În această ecuaţie, Trump nu joacă rolul mediatorului imparţial, ci al partenerului dispus să accepte redefinirea regulilor jocului internaţional în termeni de putere brută. Ideea ”schimbului de teritorii” nu este o încercare autentică de a crea pace, ci o recunoaştere implicită a dreptului celui mai tare. Pentru România, acest lucru înseamnă nu doar că garanţiile externe pot deveni repede fragile, ci şi că ordinea internaţională însăşi poate fi remodelată de întâlniri bilaterale purtate între lideri cu ambiţii personale şi viziuni iliberale.